Pe cărarea înflorită, care duce la fântână,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română;
Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un pruncuşor,
Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor.
Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Și sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase şi cântând,
Ea zâmbește și tot merge, pruncuşoru-i sărutând.
Iată, -ajunge la fântână, ș-acolo se întâlnește
C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.
Româncuța mulțumește, suflă-ncet peste cofiță
Și cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriță;
Iar drumețul după dânsa bea, fugarul își adapă
Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă idilică de la țară, unde o femeie româncă merge la fântână. Ea este prezentată într-un cadru natural armonios, simbolizând puritatea și simplitatea vieții rurale.