Vasile Alecsandri – Baba Cloanța

Șede baba pe călcâie
În tufarul cel uscat,
Și tot cată ne-ncetat
Când la luna cea bălaie,
Când la focul cel din sat.
Și tot toarce cloanța, toarce,
Din măsele clănțănind
Și din degete plesnind.
Fusu-i repede se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.
„Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.
De-a veni el după mine
Să-1 iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!.”
Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fermecat
Și de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!.”
În cap ochii să-i se-ntoarcă
Și să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima să-i stoarcă
Și s-o ardă-n foc nestins!.”
Fiară-Verde să-1 gonească
Cât va fi câmp de gonit
Și lumină de zărit.
Noaptea încă să-1 muncească
Sânge-Roș și Hraconit! „
Toarce baba, mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-a căzut,
Pe lună s-a pus o patâ
Și-n sat focul a scăzut:.”
Dragă puiule, băiete,
Trage-ți mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ș-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, făr’ de noroc.
Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ți-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele,
Și de șerpi te-oi descânta.
Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-a învrăjbit!.”
Adă-mi fața ta voioasă
Ș-ai tăi ochi de dezmierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ți torc haine de mătasă,
Haine mândre de-mpărat.
Vârcolacul se lățește
Sus, pe lună, ca un nor,
Vin’ ca pasărea-ntr-un zbor
Pân’ ce viața-mi se sfârșește
Ca și lâna din fuior. „
Baba Cloanța geme, plânge,
Căci fuiorul s-a sfârșit,
Iar voinicul n-a venit!
Mâinile cumplit își frânge,
Crunt strigând spre răsărit:.”
Sai din hău făr’ de lumină
Tu, al cerului dușman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!.”
Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaște de sfânt,
Când înconjuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!.”
Vin’ ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blestemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând
Că de-acum pe vecinicie
Ție sufletul îmi vând! „
Abia zice, și deodatâ
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Și pe-o creangă ridicatâ
Doi ochi dușmani strălucesc!.”
Eu pe mândru-ți 1-oi aduce
(Zbiară-un glas ce dă fiori),
Printre șerpi și printre flori,
La cea baltâ de mă-i duce
Și-mprejuru-i de trei ori! „
Baba Cloanța se pornește
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinți grozav scrâșnește
Și tot blestemă turbat.
Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Și-n urmă-i se desfășoară
Toată lâna din fuior.
Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Și-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.
Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Și urmează șuierind,
Baba Cloanța cea nebună
Care-aleargă descântând.
Codrul sună, clocotește
De-un lung hohot pân’ în fund.
Valea, dealul îi răspund
Printr-alt hohot ce-ngrozește,
Dar pe dânsa n-o pătrund!.”
Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge ne-ncetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o repede
Către țelul depărtat.
Zece pasuri încă grele..
Mândrul că și-a dezmierda,
Ca pe-o floare 1-a căta,
De deochi, de soarte rele
Și de șerpi 1-a descânta.
Doi pași încă.. Vai! în lunc
Țipă cocoșul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!.”
Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Și de trestii, și de maluri
Mult cu vuiet se izbi.
Iară-n urmă liniștită
Dulce unda-și alina,
Și în taină legăna
Fața lunii înălbită
Ce cu ziua se-ngâna..
Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul șuierând
Printre papuri când și când
El aude triste șoapte
Ș-un glas jalnic suspinând:.”
Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ți-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele
Și de șerpi te-oi descânta! „
1842, Mircești