Criticii voi, cu flori deșarte
Care roade n-ați adus
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
Strofa I
Gânduri negre (negre) în nopți albe (albe) pe foi cenușii (cenușii)
Simple poeme, simple povețe sau ample poezii
E ușor să scrii când nimic nu ai de spus
Dar e greu a înțelege un mesaj ascuns
Scufundat până în gât, în lirica tenebroasă
Caut cunoașterea prin liniștea trebuincioasă
Dar cui îi pasă? Sunt singur, în universul versului
Pe aripile vântului în adâncimea gândului
Cunoaștere și grai, genii, critici, artă mută
Multă sudoare, trudă, muncă dar cine ascultă
Doar o redută pentru un secol agitat
Captat de un film mut și prea segmentat
Cultura în pustiu, pustiul spre infinit
Se va ajunge ca totul să fie simplu mit
Nu mint, pe cuvânt… cine e abil?
Când mulțimea caută un stil, tu ești inutil, spiritul ți-e umil
Liber a dezbate, liber a gândi
Liber a învăța, liber a fi cum vrei să fii
Liber la nepăsare, liber la greșeli
Liber a te îndrepta când alții vor doar să te-nșeli.
Refren
Tind… Tind să clădesc o lirică, greu de atins
Să fac din univers vers, din poezie un abis.
Mai potolește-te domnule
Mai bine resemnează-te
Poezia dumitale e un eșec total
Domnule ce cauți printre noi
Nu vezi că e de prisos.
Strofa II
Accent pus pe simț, pe sentiment și gând
Stând la bârfă cu viața am învățat zâmbind
Trecând obstacole minore am libertatea de-a alege
Oscilez în societate, creator ce n-are lege
Însetat de artă, Nirvana mă hrănește
Nopțile sunt albe, pasta se-nroșește
Pixul se goleşte inspirat de păreri
Dacă cunoașterea-i ofertă trupește să i te oferi
Spiritual fii unic, prin simțul geniului pustiu
Când ploaia spală starea, mă refugiez să scriu
Sunt viu pe veci, nemuritor prin versuri reci
Ce rămân ca o amprentă în momente-n care treci
Zeci de critici ce n-au scris în cartea sorții
Ce n-au inteligența de a-și hrăni nepoții
Citește legea, spiritul etern condamnat la viață
Pune în balanță versul iar din mesaj învață.
Refren
Tind… Tind să clădesc o lirică, greu de atins
Să fac din univers vers, din poezie un abis.
Mai potolește-te domnule.
Strofa III
Călit de curent, vorbesc de cultură
Și-au clădit dezbateri pe harababură
Avântați în aventură
Au stil de bordură
Așezați pe zgură
Îcinși de căldură,
Liberi în natură
Critică arta pură
Fără ritm, fără măsură, fără coloratură
Fără armură
Poartă-n inimă fisură
De la o lovitură
Adică incultură
Rece ca o marmură cu o minte imatură
N-am clădit lirica asta să pun stop cenzură
Dar e atâta cultură cenzurată de ritmuri danso-clubice
Ce vor să multiplice păreri turmice
Amice sunt rece și-n vers și-n caracter
Când lumea e la fel de rece, răpesc focul din cer.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și deziluzie față de societate și de lipsa de apreciere a culturii autentice. Artistul se simte singur în demersul său creativ, luptând împotriva inculturii și a superficialității.