Underman:
Singur în noapte, singurătate în fapte, sunt pașii-n șoapte
Dormitoare ce domină prea tare dorințe de afirmare, poate
Speri și te sperii, atâția cretini și criterii
Și sapi lumini sub pământ, că așa suntem meniți, noi minerii
Înfrunți majoritari, frângi nervi tari, încercând să pari imun la fumuri mari
În care te pierzi, dispari, că-s arii prea largi
Strecoară-te, fii rădăcini de arbore ce-s tartore,
Pe orice sol torturat de roci
Arunci cu zeci de ancore, te rogi, acordat la pozitiv
Ca orice muritor cu obiectiv, obiectul tău se ascunde-n sac
Pașești către dispozitiv avid, citește că ai timp, rostește din plin
Cine-s alții să spună ce vrei, la ce visezi, ce simți, riști, aspiri?
Ăștia-s nesimțiți! Nu se simt uniți,
Parveniți ce par să vină doar când pun mâna pe par, să dea o vină
Tare-s triști, pereții lor emană lumină
De reușești să le intri pe retină citești rutina
Stofă n-au, făcuți din material prea scurt ce nu-i acoperă,
N-aud, degeaba-i opera!
Tremură de frig când descoperă că mâna pe operă nu-i manoperă.
Nimeni Altu:
Perete în perete, unde scriu asta, chiar lângă mine
Stă un vecin, de 15 ani nu mai are pe nimeni.
Copiii au alte familii și copii crescuți prin alte țări
Greu să ții legături de sânge peste mări și zări
Singurătatea e clară, e cea mai neagră povară
Îi aud televizorul dat tare pe știri, seară de seară
Iese din casă doar mângâi și se plimbă pe baltă
Se ia de lume, bucuros că măcar se ceartă
Mi-a zis odată să nu port căciulă, că suntem băieți
Și pe cuier și eu și el, colecție de șepci
Mi-a zis povestea lui, de parcă știa că o s-o scriu
Cu mult curaj, de parcă simțea că nu-i prea târziu.
I-am căutat fiul pe facebook și i-am scris: frate sună!
Indiferent ce s-a întâmplat, iartă-l și fă o faptă bună!
Și a doua zi vecinu meu nu părea să plece hai-hui
Și era treaz și bucuros că l-a sunat băiatul lui,
Fața e bine. Simte-o p-asta și-o să vezi cât contează
La bătrânețe un telefon, o floare, un gând, o frază,
Când nimănui nu-i pasă că povestea vieții lui e tristă
Eu îl admir pe om, că habar n-am el cum rezistă
Și bântui printre inamici să-mi caut aliații
Ca un orfan fără părinți, ce vrea să-și mai vadă frații.
Singurătate, nu vroiam să te mai văd vreodată
Dar tu mă trimiți noaptea pe străzi, să te mai simt o dată.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de singurătate prin ochii a doi naratori: unul tânăr, care se simte izolat în societate, și unul bătrân, abandonat de familie. Ambele perspective converg spre ideea că singurătatea este o povară grea, dar că gesturi simple de compasiune pot face o diferență semnificativă.