Raze de lumină mă caută insistent,
Vin de la serviciu, se pune roșu, oricum sunt lent,
În dreptul meu o Dacie dă stop câteva secunde
Asta e ceva obișnuit la noi, pe aici, aproape oriunde,
Doar că are pe geam o poză cu cineva ce-mi pare cunoscut,
Și a trecut ceva timp de când nu l-am mai văzut.
Genul acela de imagine cu dungă neagră în diagonală
Și tipul de pe ea aș putea să jur că-l știu din școala generală
El să fie? Oare ce a pățit? Poate totuși nu este el ci un alt destin nenorocit
Se face verde, intru pe alee, cu gândul la omul din geam,
Exact în locul ăsta a fost ultima dată când l-am văzut, acum mai bine de un an
Amintiri și jocuri, oameni de-ai noștri și locuri,
Doar am crescut împreună încolțit de aceste blocuri.
Sunt trist și totuși nu-mi dau seama de ce ar durea
Poate că totuși nu este el și eu bat câmpii aiurea.
Ajung acasă și ai mei mă întreabă „Ce ai? „,
Le spun că am văzut o poză cu doliu și cineva care semăna cu Mihai.
Încep să meditez când am apreciat ultima dată zorii dimineții,
Ce căutam pe Pământ și care este sensul vieții.
Uitam să apreciem înghesuiți în acest orășel,
Atâtea gânduri, și totuși poate nu este el și eu mă-nșel.
Am îngropat după câteva zile la mine în dormitor
Imaginea și gândul care au rezultat atunci la acel semafor.
Mai târziu, fără prea mult menajament, impresia mea s-a confirmat,
Mihai murise într-un accident recent.
Mă gândesc la cei care au plecat la cer și nu știu ce să le cer,
Ce scurtă e viața și eu habar nu am să o apreciez.
Asta este soarta, nu îi te poți opune,
Pentru destin noi nu suntem nume
Ci doar un mare șir de umbre.
Adorm cu capul în pernă, căci noapte mă atinge,
Și simt în jurul meu realitatea cum, parcă, treptat se stinge.
Mă văd pe un teren de joacă, să tot fim vreo zece,
Și printre ei îl văd și pe Mihai, nu mai înțeleg ce se petrece,
Dar ne prindem în joc și alergăm la minge,
Ne prăpădim de râs, parcă suntem copii din nou, nimic nu ne atinge.
Suntem vioi și plini de viață,
De mult n-am mai trăit o senzație cel puțin așa, la fel de frumoasă.
Parcă trec ore în șir și nimeni nu se opune,
Dar la un moment dat trebuie să ne oprim pentru că soarele apune.
Ne strângem în cercul de rămas-bun, pentru data viitoare,
Mă uit la cei din jur și observ cu stupoare
Că nu reuşesc să le deslușesc chipul lor cât încerc,
Și nu știu de ce, dar parcă îmi aduc aminte de imagini cu unii în cer.
Îmi dau seama că doar chipul lui Mihai îl remarc,
Zâmbește, este liniștit și mă privește ca pe un om drag.
Îi spun, Mihai, te rog să mă ierți, nu știu ce mi-a venit,
Dar acum recent, eu am avut impresia că tu ai murit
Cât de tâmpit să fiu, te rog încă o dată să mă ierți
Nu știu de unde naiba am tras eu concluzia asta, poți să mă cerți,
Și el începe să râdă și îmi spune liniștit
Ei, nu vezi că sunt plin de viață, cum să fi murit?
Se întoarce și pleacă, zâmbind, părăsind terenul,
Și rămân alături de ceilalți cărora nu le înțelegeam încă felul
Zâmbesc, și încep să le povestesc și lor, ce gafă am făcut,
Crezând că Mihai e mort și cum m-am înșelat eu atât de ușor
Când colo el este plin de viață,
Uite cum ne jucam împreună, toți, încă de azi-dimineață.
Unu’ de față se aproprie, tot nu mă lasă să îi văd fața,
Mă atinge pe umăr și îmi spune asta: „În cele din urmă să știi că tu nu te-ai înșelat,
Mihai a murit, doar că el încă nu a aflat. „
Și tresar, și parcă sunt sloi de gheață,
Astfel de vise am mereu, nu este prima dată.
Mihai mi-a fost coleg de școală
Și asta chiar este o poveste, din aceia, reală.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele de regret și pierdere după moartea unui prieten din copilărie. Naratorul se confruntă cu amintiri și vise care îl fac să reflecteze asupra vieții și a efemerității ei, realizând importanța prețuirii momentelor și a relațiilor.