Pe orașul din depresiune,
Noaptea se lasă-n valuri tainice.
O doamnă, cu fața-i acoperită de val,
Mă cuprinde-n mister.
Frunze fără suflet, purtate-n vânt necrutător,
Îmi omoară inima inocentă și nepătată,
Ce încă își așteaptă perechea,
Sub un calm tulburător.
Iubita mea, iartă-mi nesăbuința,
Că nu pot să-ți confesez iubirea,
Căci plumbul mi-e greu în piept,
Și timiditatea-mi e-mpărat.
Înecat sunt în întuneric,
Ochii tăi sunt singura lumină de ieșire,
Din marele păcat
Ce mă pândește la ieșire.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unui individ copleșit de timiditate și de povara unei iubiri neîmpărtășite. El se simte captiv într-un întuneric interior, iar singura speranță de scăpare o reprezintă persoana iubită, deși nu are curajul să-și exprime sentimentele.