Tudor Gheorghe – Râuri

Din ce pământ a fost făcută ea
Pe care o călcăm în pași într-una
Pe care ceața apare-n drum
Pe care ca pe-o turlă bate luna
Țara, ce de copiii ei e grea
O mamă care naște-ntotdeauna
Corabie în largul unei lacrimi
Destin la patru capete crestat
Cheremul rece al atâtor patimi
O cârmă limpede a fecundat
Când mă gândesc la ea așa cum este
Un bob de grâu în brazda unui veac
Lovit de toate aversele celeste
Încuviințez cu inima și tac
Înnourată e această țară
Și de n-ar fi păzită de o stea
Un junghi i-ar scoate munții toți afară
Și râurile i le-ar sufleca
Așa cum sufleci mâneca bizară
Pe altă mână decât mâna ta
Cândva, vine la mine blând strămoșul
Vine stafia-n griji a unui om
Să ne jucăm de-a Ilfovul și Doljul
Și mai ales să nu ne mai jucăm
Pentru că noi atât avem din toate
Câte s-au dat și s-au furat sub cer
Nici arme turburi, nici hapsânătate
Zidirea unei țări de grai stingher
Noi nu putem s-o mai avem pe-a doua
Nici nu râvnim, aceasta ne ajunge
Ca pe un suflet s-o pătrundă roua
Când stă plecată peste sfântul sânge
Pe care rădăcina ei îl plânge
Din când în când să-i fie dreaptă cârma
Ea este țara, noi îi suntem urma.

Sensul versurilor

Piesa este o meditație asupra patriei, văzută ca o entitate complexă și suferindă, dar și ca o sursă de identitate și continuitate. Vorbește despre legătura dintre generații și despre responsabilitatea față de moștenirea culturală și spirituală.

Lasă un comentariu