Babel-au ba, împărații lucrară-n lumea-ntreagă,
Ca neam cu neam, alături, să nu mai se-nțeleagă.
Puterea de-mpăcare le-a fost întotdeauna
Fățărnicia, cursa, urzeala și minciuna.
Ca să-și păstreze sceptrul, momâia lor de paie
A-mpins, cinstit, poporul în sânge și-n războaie.
Stăpânul cel mai lacom, fiind și cel mai tare,
Își întindea cruzimea în larg, cotropitoare,
Cu cârdul lui de ciocli și corbi nemaisătui,
Peste popoare, roabe ca și poporul lui.
Zizania, otrava, mocnită înafară,
Le-a cuibărit și-n țară,
Și când, clocit o vreme, cocea-ndestul veninul,
Hain, mințit, poporul își cotropea vecinul.
Trăit într-o trufie de neam și-n ațâțare,
Se întețise ura zăcută, între popoare,
Și ura moștenită, nițel câte nițel,
Zbucnea în năvălire și măcel.
Sensul versurilor
Piesa descrie cum conducătorii lacomi și manipulatori seamănă discordie între popoare pentru a-și menține puterea. Ura moștenită și trufia duc la conflicte sângeroase și cotropiri.