Sunt greu cum era grea
Fecioara,
Din
Duhul
Sfânt, și-s chinuit și trist.
Mă doare gândul, doare subsuoară.
Se zvârcolește parcă-n mine
Crist.
Și mă înțeapă parcă raza lui,
Și rana lui de lance m-a durut.
Mă doare fiecare cui,
Mă doare locul unde-a fost bătut.
Mă dor mormântul, spinii, crucea – și mi-e sete
Și mie, ca și lui, de apă.
Unse mi-s buzele și arse de burete
Și de otravă care mă adapă.
Am și murit întocmai, taică.
Și toată suferință ta m-a strâns,
De-a pururea
Fecioară, maică.
Și plâng, și nu știu când și tu ai plâns.
Dar, vezi, tu prunc pe-acela l-ai putut cunoaște.
Isusul meu nu-i cel adevărat.
Și eu nu-l pot nici duce, nici cunoaște.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o identificare profundă cu suferința lui Hristos, resimțită fizic și emoțional. Vorbitorul se simte împovărat de această suferință, incapabil să atingă o relație autentică cu divinitatea.