Prietenul sufletesc.
Dacă-l întrebi de sănătate,
El stă cu buzele umflate.
Dacă-l oprești cumva la masă,
Zice că supa e prea grasă
Și, încă de la început,
Bucatele nu i-au plăcut.
Îi dai țigare și-l surprinzi
C-așteaptă să i-o și aprinzi.
Te-ntreabă cât câștigi în meserie
Și cât plătești semestrul de chirie.
Se pare că ar fi avut
Și gândul la un împrumut.
La urma urmei, dacă n-ai peșin,
S-ar mulțumi cu mai puțin.
Zici „dumneata”, el zice „tu”,
Zici „ba”,
El zice „da”.
Nevastă-ta îi pare pricepută,
Dar, după față, cam trecută.
Nu știe ce-ai că ai albit
Și te găsește mai slăbit.
Cum te-nțelegi cu socrii și cu fata?
De unde-ai cumpărat cravata?
De mult nu se mai poartă cu dungi și picățele;
„De-i trece pe la mine, ți-arăt pe ale mele”.
„Mai scrii la vreo carte?”
„Ce te-ai mutat așa departe?”
De-ai sta-n oraș ai fi-nțeles
Că ar veni la masa ta mai des.
Ce te gândești să faci la vară,
Că el și-o va petrece tot la țară.
Te uiți la ceas, că s-a făcut târziu.
Ce să-i mai dai să scapi? Vreun rachiu?
Dar vizita se prea lungește.
Să-i spui ceva răstit, mai românește?
S-a-ntunecat, se face unsprezece,
Și prietenul tău tot nu vrea să plece.
Nu prea se simte bine:
La noapte poate c-ar dormi la tine.
Te școli, te strâmbi, el stă, puțin îi pasă.
N-are măcar cei șapte ani de-acasă.
Sensul versurilor
Poezia descrie un personaj parazitar, un așa-zis prieten care profită de ospitalitatea și bunăvoința gazdei sale, fiind mereu nemulțumit și critic. Textul satirizează ipocrizia și lipsa de bun simț a unor astfel de indivizi, folosind un ton ironic și umoristic.