Vino-mi iarăși, lângă suflet, și să plângeți amândoi.
Voi pleca, și către seară vei rămâne întristată,
Cătând pasul amintirii printre frunze și-n trifoi.
Tu, de sufletul meu spânzuri ca o iederă-uscată
Dezlipită de fereastra turnului cu-ogive multe.
Cine-și pune-n vânt urechea, șoaptele să i le-asculte?
Așteptarea simți ca tine cât un șes pustiu de viață.
Ai ghicit că-mbrățișarea e zălogul cel din urmă.
Te zăresc într-o poveste cu cerdac și cer în față,
Măsurând în fiece seară ziuă ce se curmă,
Și tresări la-nvăluirea liniștilor dintre plopi,
Încercând din amintire umbra ei să ți-o dezgropi.
Ceri văzduhurilor pâcla tainelor să și-o despice
Și să-ntoarcă drumul negru, așternut ca un plocat,
Însă ochii-n pleoape, umezi, vor veghea, ca două spice,
Până ultima nădejde le va fi și secerat.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei despărțiri iminente și amintirea unei iubiri pierdute. Vorbitorul anticipează plecarea sa, lăsând în urmă tristețe și un sentiment de pierdere, iar versurile explorează tema așteptării și a amintirilor dureroase.