Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:
O să te prăvale noaptea și-au să amuțească solii,
Sfârâit în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,
Adăpost nu vor mai cere de la tine nici șobolii.
Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte
Și te supără flăcăii fugărind în cucuruz,
Când prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte,
Cântă caldă doina bălții, misticului tău auz.
Lasă horele și trânta să-ți învie cimitirul,
Cela ce ridici beteală iederilor peste vis
Și, uitându-ți rădăcina, îți urmezi pe boltă firul,
Pentru că în vârf o floare cât o stea i s-a închis.
Pleacă-te, îmbelșugată, tu, tulpină, peste țară,
Și cu rodul greu sărută șesul vetrei, de gunoi.
Scoate vârfurile, de te bizui, și podoabe înnafară:
Rodul va cădea și singur înlăuntru, înnapoi.
Sensul versurilor
Piesa încurajează depășirea temerilor și acceptarea ciclului natural al vieții. Vorbește despre importanța de a rămâne conectat la rădăcini și de a găsi frumusețe chiar și în locurile neașteptate.