Ai născocit pe-ncetul uneltele, cu care
Ți s-a făcut mai dârză voință și mai tare.
Când te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic,
Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic.
Tot ciuntind zadarnic și încercând aiurea,
Ai născocit tăișul, cuțitul și securea.
Vicleanul fierăstrău,
Tovarășul și șoarecele tău,
Care-și strecoară firul ca luciul de oglinzi
În curmeziș, prin codri, și îi despică grinzi,
Și secera pe care, în arșiță, Maria
O duce-ncovoiată cât ține-n zări Tăria.
Venise de cu noaptea, cu luna prinsă-n plopi,
Și se întoarce seara pe carul nalt de snopi.
Ai născocit odată
Și o nimica toată,
Cât ghimpele, săracul,
De mic și iute : acul ;
Și harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,
Se-nghesuie și-aleargă pe marginea îngustă
Și-mbracă omenirea de miile de ani :
O sculă genială, cinci ace la doi bani.
Ai născocit și ața, mătasea de păianjen,
Cu care coase acul pe Gange și Teleajen.
Ai născocit făina și pâinea tuturor,
Ca să ajungi de pâine gonit și cerșetor,
Crâmpeiule de viață, un rob, un muritor.
În petecu-ți de țară, împotmolit, sfruntată
Și îndrăzneața minte a născocit și roata ;
Nu mai socot burghiul, cazmaua sau lopata,
Frânghia, sârma, lanțul, cu care, prins de legi,
Ai izbutit cătușa de fluiere să-ți legi.
Ai născocit și luntrea, să umbli pe ghicite,
Și-n marea cu talaze și valuri răzvrătite.
Primejdia te cere și-o cauți, orișiunde
Ghicește că te pândește și bănui că se-ascunde.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul invențiilor umane, arătând cum acestea, deși menite să ușureze viața, pot duce la dependență și suferință. Omul, creator de instrumente, devine robul propriilor creații, pierzându-și libertatea în proces.