Tu, pentru stârpitură cu-o slujbă peste oale,
Iei temnița și ocna Prea Înălțimii sale,
El caută război,
Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi.
Războiul te mânjește, dar lupta-i datorie,
Să nu adormi pe-o coajă de pâine și-o simbrie.
Cumplita răzbunare, dintr-alt război rămasă,
O ia cu el oșteanul și-o zgândură acasă,
Până-și încinge spada din nou, când se deșteaptă
Mânia potolită, sau dreaptă sau nedreaptă,
Dar ațâțată totuși, în vrajă de străin,
De slugile alese cu leafă și tain,
De nu se-adună-n voie popor lângă popor,
Trecând, la-nverșunare, și peste hoitul lor,
Atunci, războiul lumii, purtat între nebuni,
Îl vor răbda o dată la câte șase luni.
Precum i se năzare
Nebunului mai mare,
Și, secerat de oameni, pământul, ca de-o boală,
Va spânzura la urmă, -n văzduhuri, tigva goală,
Și nimeni, nicăierea, ce-a fost n-o să mai știe,
Când țările-ngropate vor fi niște sicrie.
Sensul versurilor
Piesa descrie diferența dintre luptă și război, sugerând că războiul este purtat de nebuni și trântori, în timp ce lupta este o datorie. Versurile exprimă o viziune pesimistă asupra războiului și a consecințelor sale devastatoare asupra lumii și a memoriei.