Chemarea înălțării ca spicul se-mplinise.
Tărâmurile toate te așteptau deschise
Și te mutai pe ele în voia ta deplină,
Scăpat de-nțelenirea pe loc și rădăcină.
De-o fire cu țarina, dar dezlegat de lut,
Ai început o lume din nou de la-nceput.
Străin în pribegie, plăpând și venetic,
Erai cât fărâmă de fulg și de nimic,
O coajă de tărâțe, o țandără, o pleavă.
Bălan și gol, făptura parcă-ți era bolnavă.
Fugar, livid ca melcii, bătut de vremuri rele,
Tu singur rămăseseși pe lume gol la piele,
Cel mai gingaș, mai fraged la trup și oropsit;
Doar umbra, drept cămașă, pe piept nu ți-a lipsit.
Dihănii în cojoace cu ghiare, colți și coarne,
Pândeau să te răstoarne:
O lingură de sânge într-un plămad de carne.
Între clădiri de piscuri, pierdute-n culmi de brumă,
Ivirea ta, Adame, părea să fie-o glumă,
Căci potrivit cu ele și-oriunde te așez
Erai nici cât o boabă de mei ori de orez.
Erai, ca pe-o hlamidă de purpură, o scamă,
Un ac cu borangicul pierdut într-o năframă,
O copcă rătăcită printre frânturi mărunte.
Încă-ncâlcită-n ceață, în câlți și-n amănunte,
Își și visa nădejdea, dormind, să puie-n jug
Cu vitele pământul, cât e de lung, la plug,
Și se ivi, odată cu omul slobod, munca.
Din pravila ei aspiră, el își făcu porunca
De fiecare clipă, simțind întâi, cu frică,
În el nebănuite puteri că se ridică.
Sensul versurilor
Piesa descrie începuturile umile ale omului, vulnerabilitatea sa inițială în fața unei lumi ostile și potențialul său latent de a transforma mediul prin muncă. Este o metaforă a evoluției și a capacității umane de a depăși obstacolele.