Câte puhoaie, câtă omenire
Se rânduiesc de-acuma în vileag,
Să ceară bucurii și fericire
Scrise cu slove mari pe steag!
Aș vrea să mă-nfierbânt și eu cu ele,
Să-mi bată-n tâmple inima și mie,
Văzându-le trezite, mari și grele,
Ca de o mare, sfânta datorie.
Dar iată, până celor ce-au mânjit
Drapelele cu alte jurăminte,
E-o bidinea cu părul năclăit
De fostele vopseli de mai nainte.
Unde stătură bravii până azi,
Că nu la bucurie ci la luptă
Era chemarea, frați și camarazi?
Viața le curse dulce, neîntreruptă.
Ați vrea credință întru necredință
Și lauri fără să fi-nvins,
Venind la hramuri, după biruință,
Cu sângele păstrat și neatins.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dezamăgire față de societatea actuală, unde oamenii caută fericirea superficială și uită de valorile autentice. Se observă o critică a ipocriziei și a lipsei de curaj în fața provocărilor.