Au trecut vremurile, vârstele, orele,
Fețele zvelte și horele.
Au trecut porumbeii în zbor
Pe deasupra lor,
Cimpoaiele, viorile.
Au trecut și florile.
Smucit în zigzag și spirale
De șolduri și de brațe goale,
Danțul plutit pe subsuori
Ca ducă șirurilor de cocori,
Ca o ghirlandă s-a-nvârtit și s-a-necat în slavă,
În pulbere și pleavă
Gălbuie și trandafirie.
Mai auzisem în zvonuri o tipsie
Prin chiote, și depărtatele urale,
De după munte, undeva în vale.
Și s-au topit și ele și s-au stins.
Singurătatea marelui cuprins
Neclătinată-ntinde stăpânire
Peste ținutul ei de cimitire.
Am pus urechea: cântă a lăcustă.
Ce lungă mi-e potecă și îngustă!
Mă pot gândi că nimeni nu mai vine
Să tulbure tăcerile din mine.
Dar mi s-au rupt în horă și din joacă
Odăjdiile noi, de promoroacă,
Și pe hotarul înnoptat
În zdrențe albe calc, de căpătat.
Vreai, mi se pare, luna,
Să mergem împreună.
Sensul versurilor
Piesa evocă trecerea ireversibilă a timpului și pierderea a tot ceea ce a fost frumos. Vorbitorul se confruntă cu singurătatea și cu amintirile unui trecut plin de viață și bucurie, acum dispărut.