Uite fabrica abandonată într-o lume de ceață,
Vezi, bătrâne, tânărul se cam pișa pe ea de viață,
Urmașii mei mă vor profana postmortem,
Trimite-mi scrisoarea morții, voi răspunde doar cu “Idem”.
Am coloană vertebrală dreaptă, piatră funerară,
Adică și dacă am să mor n-am să retrag vreodată,
Lumina mă enervează, nu pot să suport ziua,
Mintea mea e destrămată parcă-i altă Iugoslavia.
Poate par timid și bâlbâit într-o conversație,
Te aprob zâmbind, dar la final tot ca mine facem,
Sunt un dezechilibrat care relativizează,
Toată existența, respectiv condiția umană.
Și parcă voiam să scriu, din păcate prea lucid,
Dacă ne naștem egali, prefer să mă sinucid
Ia mai dați-vă-n plm de oameni,
Mulți veți muri devreme, nu de foame.
Amuzant, ignoranță de plebeu,
De aceea pentru mulți să nu crezi în Dumnezeu
Înseamnă să fii ateu,
Pentru mine Dumnezeu S-a sinucis, ar fi normal,
Orice sinucigaș mizer s-a născut cândva genial.
Singurul moment de liniște e când merg în pădurea rece,
Deși e mai caldă decât orice catedrală,
O persoană dragă mi-a spus odată ca aș fi în stare,
Să o omor și pe ea pentru ideile mele.
Habar n-am de ce plm trăiesc,
Parcă ești copilăria mea, nu vreau să-mi amintesc
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de alienare și deziluzie față de viață și societate. Naratorul se confruntă cu gânduri sumbre despre moarte, sinucidere și lipsa de sens, găsind un refugiu temporar doar în natură.
