Am rătăcit pe multe drumuri
Și-n lunga-mi rătăcire,
Visam să întâlnesc o umbră
Ce-i zice: „fericire”.
Dar n-am găsit-o nicăirea —
Deunăzi, obosit,
Într-o pădure fremătoasă,
O clipă m-am oprit.
Sub un copac, bătrân ca mine,
O fată și-un băiat
Se sărutau șoptindu-și șoapte
Cu glasul îngânat.
Și când să plec, băiatul parcă
Se-nclină spre ea,
Zicându-i blând: „O, tu, iubito;
Ești fericirea mea!”.
Am tresărit.. Și-n clipa-aceia,
C-o repede privire,
M-am și întors să văd cum este
Visata fericire?..
Era o fată cum sunt multe
Prin sate și orașe:
Cu ochii mari, cu sânuri albe,
Cu buze drăgălașe..
…………….
…………….
Și eu am rătăcit o viață,
Pribeag, ca vai de mine, —
Când drumurile pretutindeni
De „fericiri”, sunt pline!..
Sensul versurilor
Piesa descrie căutarea îndelungată a fericirii de către un visător, care, în cele din urmă, realizează că fericirea a fost mereu prezentă în jurul său, în lucrurile simple și în iubirea dintre oameni. Regretul apare din faptul că a căutat-o în locuri greșite, pierzând astfel timpul.