tudor arghezi – Versuri.pro

Mititeii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Mititeii.
Iar deasupra tuturora
Va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine,
Lăudându-se pe el.
Dacă stai să-i mai asculți
Mititeii-s mult prea mulți,
Rostuiți adeseori
Ți-au ajuns și autori.
Tudor Arghezi – VERSURI – 1980

Neant

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Neant.
Astupă fluierul, vioara
Oprește-o să mai sune.
Vreau să amuțească tot ce cântă,
Flaute, naiuri, orgi și strune.
Vreau să adoarmă toate,
Să nu răzbată nici o șoaptă.
Să văd că viața-i spânzurată
Într-un albastru fund de noapte.
Tăceți copaci, tăceți fântâni,
Ca și cum viața n-a-nceput,
Pământul nostru să rămâie
În cer și soare, orb și mut.
Căci ar ajunge o silabă
Rostită nu pot ști de cine,
Ca să se prăbușească iarăș
Tăcerea veche peste mine.
Martie 1967.
Tudor Arghezi – VERSURI – 1980

Mircea Dinescu - Scurt Reportaj

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

(În sprijinul profesorului de limbă română care cere mai multe ore de predare pe săptămână).
Vara însoțește elevii la atelierul mecanic,
toamna numără rândurile de porumb,
iarna zvârle zăpada din fața școlii,
primăvara cântă la căminul cultural,
mărețul, timidul profesor de limbă română,
muncitor calificat în uzinele Sadoveanu și Tudor Arghezi
printre rigle și logaritmi,
printre fierăstraie și strunguri,
își face și el loc într-o salopetă ușoară de cuvinte
și abia apucă să învețe copiii că H2O
se numea pe vremea străbunilor apă,
că-i firesc să spui bună ziua și nu radical din 14,
apoi să-i explice elevului Bujie Ion
că H. P. B. nu-i o întreprindere oarecare,
ci chiar Hortensia Papadat-Bengescu,
că noi n-am avut timp să ridicăm piramide
și ne-am îngropat faraonii în folclor,
că limba română e inoxidabilă.. Stop!
.. și din nou H2O, radical din 14,
H. P. B.,
fiindcă ora de limba română s-a și terminat
și abia peste o săptămână ne vom mai vorbi.

Christian W Schenk - Testamentul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

(Mentorului Tudor Arghezi).
Așa cum te-am găsit, bătrân poet,
Cu basca neagră și cu-n ochi șiret,
Cu celălalt privindu-mă adânc
De-mi venea să intru în pământ.
Când pe genunchi m-ai pus, un puișor,
Acolo pe terasă-n Mărțișor,
Trăgeai alene fumul din trabuc
Iar eu stăteam înțepenit, năuc –.
Ți-am arătat și prima poezie;
Copil fiind cu multă fantezie
Mi-ai spicuit cu mare importanță
Plagiatura mea, cea după „Zdreanță”,
Dar serios tu mă priveai cu vicleșug
Zicându-mi: „Măi ce meșteșug!”.
Și anii au trecut de-atunci vâltoare
Ce m-au format spre alte viitoare
Poeme mult mai mult meșteșugite
De „Cânturile” tale potrivite,
Și-așa m-a ispitit pe-atunci talentul
Să-mi scriu și eu ca tine Testamentul!.
Când ai plecat am încercat să duc
Cu mine amintirile acelui nuc
Ce-n mijlocul grădinii-l închisesi
Lângă livada plină de cireși –.
Deși nu pot să scriu atât de bine
Precum ieșit-au slovele din tine,
Te țin în suflet ca-ntr-un mausoleu
Pe care-l las urmașilor mereu!.
Prin testamente și apocalipsa
Iubirilor care îți simt și astăzi lipsa
Te duc cu slovele ce nu mai au oprire
Spre-a semenilor dulce nemurire!

Christian W Schenk - Plutonul de Execuție

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mentorului meu Tudor Arghezi.
Vin șapte soldați cu pușca în mână.
Sunt singur pe câmpul cu maci.
În piața centrală gloata se-adună.
Strâng flori pentru tine, tu una ce taci.
Sergentul dă ordin. Soldații ascultă.
Gloata nu știe cine-i la zid.
Buchetul e gata. Lumea e multă.
Mă bucur s-ascult cu tine un lied.
Plumbul sfâșie cârpa din piept.
Voi pune-o lumânare în sufragerie.
Sergentul dă ordin. Soldații stau drept.
Pe câmpul de maci o boare adie.
Așteaptă-mă seara. Vin pe la zece.
Soldații-s în cazarmă. Gloata se-mprăștie.
Mortul atârnă în frânghii. Petrece.
Vom fi întreaga noapte și altele o mie.
Orașul stă la masă. E ora pentru cină.
Se-ntunecă tot roșul pe câmpul plin de maci.
Voi veni la nouă. Gândul mă alină.
Plec eu, tăcutul, singur spre tine tu ce taci.

Grigore Vieru - Tudor Arghezi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Omul
viața întreagă
își caută propriul mormânt.
Unii
nu și-l găsesc nicicând.
Bunăoară,
poetul Tudor Arghezi.
El cincizeci de ani aproape
întreabă când munții, când iezii,
când doinele, când niște ape,
când pe Ion, când pe Ioana,
când ceața, când icoana.
Dar toți și toate
îl îndreaptă în cu totul
altă parte,
departe, tare departe.
Toți și toate
fug pe furiș înaintea dumisale,
pentru ca atunci când poetul
va întreba iar
pe cineva în cale
tot un munte să întrebe,
tot o doină, tot o icoană,
tot pe iezi, tot o Ioană.
Sst! Bătrânul
s-a culcat pe-o clipă
fiindcă-l doare o aripă.
Întoarceți încet
frunzele psalmilor săi
și țineți cumva
munții de colo care se clatină,
să nu atingă cu vârful
clopotul greu al amiezii.
Somn bun,
somn bun, mărite Arghezi.

Psihotrop - Marin Preda - Flori de Mucigai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O mie nouă sute treizeci și unu
E anu-n care Tudor Arghezi lansează volumul
„Flori de mucigai” – și poezia cu același nume
Deschide acest volum, deci hai s-o dăm pe bune.
Omu’ meu, Arghezi, făcea graffiti seară de seară.
N-avea spray, așa că dădea cu unghia pe tencuială.
Creația literară.. adică ce punea în foaie
Era, de fapt, despre viața lui în pârnaie..
Că el se chinuia să creeze, izolat de lume,
Tema poeziei e efortul pe care-l depune.
Versurile nu mai sunt produsul harului divin
Ci al unei neliniști artistice simțite din plin.
Țin să zic de titlu – e oximoron
Florile-s frumoase, mucegaiul e nasol..
Simplu! Doar că e aproape la fel
Cu „Les fleurs du mal”, făcută de Baudelaire.
Treaba cu titlul e că și el, la rândul lui
Este reprezentativ pentru estetica urâtului.
Gen se săturase că toți scriau doar despre frumos
El se considera special și a făcut pe dos (sos!).
Vedea frumosul în urât și invers
Și asta se poate vedea în fiecare vers.
Poezia este o artă poetică modernă
Și aparține genului liric – schemă!
E structurată-n două secvențe lirice inegale
A doua fiind cu neputința de-a crea-n claustrare
Și prima cu crezul artistic arghezian..
gen.. Ferește-te de-arest dacă nu ești golan!
Ok.. să vezi fază:
Că, de fapt, prima secvență sugerează
Dorința devoratoare a artistului de exprimare
În versuri, fiind dominat de setea de comunicare
Cu lumea.. dar era solitar și plin de furie.
Neputincios, deja începuse să zgârie
Că scrisu-i vital și el dezvoltă o tendință
De a se dedica maxim – scrie cu propria ființă.
Citez: „le-am scris cu unghia pe tencuiala
(what) pe un părete de firidă goală”.
Actul de creație-i atipic, condițiile-s ciudate
Citez: „pe întuneric, în singurătate”.
Și condițiile vitrege îl seaca, citez:
„Cu puterile neajutate, nici de
Taurul, nici de leul, nici de vulturul care-au lucrat
Împrejurul lui Luca, lui Marcu, lui Ioan”. Încheiat
citatul. Această enumerație
Sugerează lipsa de har, absența creației
În raport cu scrierile religioase – de ce?
Că și-animalele evangheliștilor ‘s obiecte totemice.
Opera nu pune momentul în prim-plan.
Atemporal.. citez: „sunt stihuri fără an”.
Elementele esențiale sunt menționate oricum:
„Stihuri de groapă; stihuri de sete de apă; stihuri de foame de scrum”.
Adică.. pământ, apă și foc.
Și săracul își pierde harul divin de tot.
Citez: „Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească.. și nu mi-a mai crescut
Sau nu o am mai cunoscut”. Lol, nu o am mai cunoscut?
Ce ciudat vorbeau oamenii demult.
Adică el apare-n ipostaza de damnat
Și nu se mai regăsește-n sine, e înstrăinat.
.. ce să zic, ce să fac..
Mai e și a doua secvență de comentat.
Citez: „era-ntuneric, ploaia bătea departe-afara”
Amplifică deznădejdea și atmosfera funerară,
Sumbră.. transformă poetul în fiară,
Prin comparația: „Mă durea mâna ca o ghiară”.
El ar vrea să se regăsească, dar e pe lângă
Și-ncepe să scrie cu unghiile de la mâna stângă.
Asta poate sugera, cumva, resemnare
Sau biruința creatorului de-a găsi altă cale.
Mâna stângă e asociată cu ceva demonic
Închisoarea-i ca un iad. (ce bazaconii)
Așa-i lecția.. mă rog, dar poetul fiind poet
În cadrul ororilor, nu lasă frumosu-absent
Poezia aparține direcției moderniste
Impune noi forme în planul creației artisti-
Ce prin ambiguitatea limbajului lui
Metafore șocante – estetica urâtului.
Și are caracter reflexiv
Se exprimă la persoana-ntâi – lirism subiectiv.
Prozodia-i inedită, în această situație
Se manifesta-o nouă atitudine privind actul creației.
E o artă poetică, man
Confirmă unicitatea stilului arghezian.

Răscruce

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Răscruce.
Deșteaptă-te în sufletul meu, soare,
Ca-ntre făcliile pădurii.
Străbate-mă cu sărbătoare
Și dă-mă-n leagăn cu vulturii.
Rouă, stropește colțul ierbii mele
Și unge-mi-l cu mir.
Duios și fraged să mi-l spele
Mirosul lui curat de trandafir.
Ploaie, din bobul de pământ
Pământul meu în două mi l-am frânt.
Brad, îți întinde rădăcina
Ca să mă caute și prindă.
Ia-ți din căldura mea rășina,
Fă-ți din belșugul meu merindă.
Dați-i năvală uriașă
Robului vostru, cel de voie -bună!
Fluture, țese-mi o cămașă.
Țărână, ascunde-mă de lună.
Sunt, poate, desfăcut, sunt, poate, ostenit
Călcând pe aripi și pe punți de iască?
Nu! Insul meu se cere însutit.
Dați-i răgazul să renască.

Cuprinsul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cuprinsul.
Pământul, țarina, bucatele,
Puse-n spinarea mea cu toatele,
Oameni și turme și vite,
Brazdele zguduite,
Potecile, miriștea,
Durerile, neliniștea,
Ploaia, negura, vântul,
Hobotul, spaima, frământul.
Cum a intrat în mine țara toată?
Cum a-ncăput o țară-ntr-o lopată?
Pădurile într-un ghiveci de lut?
O mare-ntreagă-ntr-un pahar băut?.
Atuncea, dimpreună cu ele-n stropul meu
De zmârc, a început și Dumnezeu.
Tudor Arghezi – VERSURI – 1980

Adam și Eva

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Adam și Eva.
Urându-i-se singur în stihii,
A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii
Și s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoși, cinstiți, nevinovați,
Și puse-așezământul dintre frați.
Dar i-a ieșit cam somnoros și cam
Trândav și nărăvaș strămoșul meu Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf și nițeluș scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher
Făcuse și luminile din cer.
Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greșit,
Și că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieșise, parcă, și zbanghiu.
Nu-i vorba, nici-o poză nu ne-nvață
Cum ar fi fost omul dintîi la față.
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Și-a zămislit-o și pe Eva.
Mai poți căsca de lene, iarăși,
Când ai o soră și-un tovarăș?
S-au luat de mîini și au cutreierat
Grădina toată-n lung și lat.
Să nu te miri că, șovăind și mici,
Li se julea și nasul prin urzici.