Telemac – Versuri.pro

Homer - Odiseea / Cartea IV (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Dar nu mai pot să-mi stea prin Pilos soții,
Căci nu-s ai mei, ci stau de drag cu toții.
Un dar de preț îl vom primi, stăpâne,
Dar nu putem lua și cai cu noi;
Din partea asta darul deci rămâne.
Domnind pe șes, ai troscot și trifoi
Și orz și-ovăz și grâu. La noi nici grâne,
Nici drumuri largi nu sunt, și nici un soi
De hrană pentru cai, ci culmi destule
Cari caprelor fac ugere sătule.
Pe câte-ostroave marea-n jur le-mbracă,
N-au locuri largi de cai, nici holde n-au,
Iar Itaca e cea mai mult săracă. ”
Îl strânse-atunci de mână Menelau
zâmbind, și-a zis: „Ai bună minte, dacă
Vorbești deschis așa! Deci am să-ți dau
Alt dar, că pot. Și iată, dintre câte
Le țin, fiind ca daruri hotărâte,
Îți dau deci de-amintire-un dar pe care
De cel mai drag și mândru-l prețuim:
Un ol frumos și-ntreg de-argint, și are
De aur buza, și făcut îl știm
De meșterul Efest, cu muncă mare.
Mi-l dete-n Sidon regele Tidim
Pe când prin țara lui m-aduse-ocolul.
Deci dacă vrei, tu du-ți, voinice, olul. ”
Ci-n vremea-n care ei vorbeau aceste,
Meseni veneau, și toți cu câte-un dar.
Bărbații deci, cu vinul cel ce este
Putere-a vieții-n veselul pahar,
Veneau cu miei; iar mândrele neveste,
Având pe cap frumosul lor ștergar,
Veneau cu pâini și le-așezau pe masă,
Și-așa găteau de cină-n larga casă.
Iar prinții-și petreceau lângă palatul
Din Itaca, și-așa ca de-obicei
Făcând obrăznicii, cu aruncatul
De discuri și dc lănci, iar între ei
Ședea, cu Evrimac nerușinatul,
Trufașul Antinou, căci între-ahei
Doi capi erau. Spre-aceștia deci venise
Să-ntrebe Noemon și-așa le zise:
„Știm oare-ori nu, pe când, de-o vrea și Joe,
Se-ntoarce-acum din Pilos Telemac?
Mi-a dus corabia și-aș avea nevoie
Să trec la Elis cea cu mult alac,
Că am acolo iepe, Antinoe,
Cu mânzi catâri, și mari acum se fac.
Dar nemblânziți îmi pasc prin Elis lunca,
Și-aș vrea s-aduc să-nvăț un mânz cu munca. ”
Le-a zis, și-aceștia foarte se mirară,
Că nu-l credeau plecat. Credeau mereu
Că sta ascuns, ori trebi având, la țară,
La stână poate-ori chiar la Eumeu.
Deci zise Antinou: „Se duse dară?
De când e dus? Aș vrea să știu și eu!
Ce soți avea? Străini erau bărbații?
Năimiți? Ori numai slugile și-argații?
Căci și cu-argații săi putea s-o facă.
Și spune-ne de nav-adevărat,
Să știm și noi cu bună știre, dacă
I-ai dat-o tu, căci foarte te-a rugat,
Ori el ți-a dus-o, fără ca să-ți placă? ”
Răspunse Noemon atunci mirat:
„Ba eu i-am dat-o, și cu-ntreaga vrere!
Dar cine nu i-ar da-o când i-o cere
Un om așa de strâmtorat, nepoate?
Greu lucru să n-o dai. Iar soții lui
Sunt cei mai buni din tot orașul, poate,
Și-n frunte Mentor. Ori îți mint ce spui,
Și-a fost un zeu? Că-i sămăna-ntru toate,
Și mult mă mir și-acum, căci îl văzui
Chiar ieri pe Mentor, moșul plin de slavă
Atunci însă-l văzui intrând în navă. ”
Așa vorbi feacul și se duse;
Dar mândrul suflet dintr-aceștia doi
Uimit era, și furia-l umpluse.
Strigă cu strigăt Antinou apoi,
Iar asta jocului sfârșit îi puse:
„Veniți, vă rog, fruntași ahei, la noi! ”
Și neagra-i inimă fierbea de ură
Și-un foc prin noapte ochii lui părură.
„Credeați de Telemac că n-o să plece,
Fărtați ai mei? Și iată-l că-i pe drum!
Obraznic om! Dar nu i se va trece!
Aci-ntre noi atâția oameni, cum?
Băiatu-și drege-o navă și-l petrece
Popor ales? Să știți că el de-acum
Ne vrea pierirea! Dar ucidă-l Joe,
Să n-aibă timp plinirilor pe voie.
Deci dați-mi, frați, o navă călătoare
Și douăzeci de soți, de vi-e pe plac,
S-aștept pe-acest nebun la vreo strâmtoare,
La Same cel stâncos, că vreau să fac
Să-i fie-amar și-n veci fără de soare
Ăst drum, și-acum și-apoi, lui Telemac! ”
A zis. Și-l îndemnau, și prinse sfatul;
Iar ei plecând, umplură iar palatul.
Dar n-au rămas aceste neștiute
Mult timp stăpânei, ci-ntr-aceeași zi
Știu ce-au pus în mințile pierdute;
Căci crainicul Medon care-auzi,
Fiind pe-acolo, celea petrecute,
S-a și pornit să-i spuie ce urzi
Vicleanul sfat, pe fiu să-i puie mâna.
Văzându-l deci în prag, i-a zis stăpâna:
„La ce te-au mai trimis iar prinții? Spune!
Să dai porunci la slujnici, pentru ei
Să-și lase lucrul, căci e timp de-a pune
O masă iar? Vai, dea seninii zei,
În veci de-acum să nu se mai adune
Și nici să nu pețească-n veci femei,
Și cina ce-o gătesc aci-ndrăzneții
Le fie cina cea din urm-a vieții!
Ah, voi, cari stați mâncând, nerușinații,
Averile lui Telemac, la el aici,
Nimic n-ați auzit de Odiseu? Nici tații
Nimic nu vă vorbeau, când ați fost mici,
Nimic de el? Dar care sunt bărbații
Din tot poporu-acesta de voinici,
Pe care el să fi cătat anume
Prin rău și nedreptate să-i sugrume
Precum au obicei de-a pururi regii,
Iubind pe-un om, când pe-altu-l prigonesc?
Dar cui făcu el rău, c-un drept al legii?
Oh, nu, ci voi, și gândul mișelesc
Vi-l dați pe față și otrava-ntregii
Cruzimi din piept, căci răii răsplătesc
Cu rău făcutul bine totdeauna! ”
Răspunse deci Medon. sporind furtuna:
„Oh, dare-ar Dumnezeu din cer să fie
Al tău acesta cel mai mare rău!
Dar mult mai mare-i cel ce va să vie,
Căci vreau s-omoare pe băiatul tău!
Dar nu le-ajute Zevs în vecinicie!
S-a dus la Pilos bietul de flăcău,
Pe-acolo știri de tată-său s-adune,
Iar ei, pândind în drum, îl vor răpune! ”
A zis, iar ea simți prin piept arsură
Și-un tremur prin genunchi, deci a rămas
Mult timp așa făr de suflare-n gură
Și mut îi stete dulcele ei glas,
Iar ochii morți de lacrămi i s-umplură.
Târziu, când sufletul cu-ncetu-i pas
Se-ntoarse-apoi dintr-ale spaimei goane:
„De ce-a plecat băiatul meu, Medoane?
Și ce nevoie-avut-a să se suie
Pe una dintre navele ce sunt
Ai mării cai, ce-n largul vintre-ncuie
Drumeți pe-un umed șes, purtați de vânt?
De ce-a plecat? Ori vrut-a să-și răpuie
Și numele-ntre cei de pe pământ? ”
Răspunse-atunci Medon, cuminte-n toate:
„Vrun zeu îi dete gându-acesta poate,
Știu eu, ori poate inima-l împinse
S-audă de-Odiseu de e pe drum,
Iar dacă-i mort, ce-amară soartă-l stinse. ”
Vorbind așa, s-a dus Medon acum.
Pe ea însă-o durere-atunci o prinse
Și-i rupse inima, încât nici cum
Nu vru măcar pe-un scaun să se lase,
Deși erau destule-aici prin case.
Ci stând ședea pe prag, bocindu-și focul,
Iar câte roabe-avea-mprejurul ei
Boceau cu ea și-umpleau de vaiet locul.
Și-amar plângând le-a zis: „Vai, dragi femei!
Pe mine-ngrămădiră nenorocul
Mai mult decât pe-oricine marii zei,
Căci mai cu-amar nici una nu mai este
Din câte-s azi de vârsta mea neveste!
Căci iată-ntâi eu mi-am pierdut bărbatul,
Pe-acel viteaz cu inimă de! eu
Și cel mai mult cu daruri înzestratul
Din toți danaii, marele-Odiseu!
Și-acum mi-e gol ca un mormânt palatul,
Că-i dus să moară și băiatul meu!
Și-i moart-acum și dulcea mea lumină!
Vai, crudelor, dar voi sunteți de vină!
Nici uneia prin gând să nu vă treacă
Să dați fugind să mă treziți din pat,
Când voi știați ori îl vedeați că pleacă!
Căci ori ar fi rămas, de-aș fi aflat
Că vrea să plece, ori altminteri, iacă,
El moart-aici pe prag m-ar fi lăsat! …
Chemați pe Doliu-aici, acum și-n fugă,
Pe cel ce-l am chiar de la tata slugă,
De când venii nevast-aici, și-mi are
De pomi azi grija, la livadă stând,
S-alerge la Laerte-n fuga mare
Să-i spuie toate-acestea rând pe rând,
Că doară va găsi un chip, oricare,
Și-n lume va ieși Laert țipând
Și-n uliți stând la lume-o să se plângă,
Că vreau mișeii neamul să i-l stângă! ”
Plângând Euriclia cea bătrână:
„Stăpână dragă! Ori mă lași să fiu,
Ori dacă-ți place, ia toporu-n mână
Și taie-mă bucăți! Îți spui ce știu.
Știam de el, că eu i-am dat, stăpână,
Și vin și tot iubitului tău fiu.
Dar m-a jurat să tac, până vor trece
O zi ori două peste pline zece
Și până n-o să văd că dor te-apucă
Să-ntrebi de el, ori ai s-auzi că-i dus,
Că plânsul arde-obrajii și-i usucă,
Și n-ar fi vrut să plângi, așa mi-a spus!
Dar spală-te, iar roabele te ducă
Frumos gătită-n rândul cel de sus,
Să rogi pe-Atene ca să-abată răul,
Iar ea de moarte-ți va scăpa flăcăul!
Și nici nu mai mâhni pe-ndureratul
Bătrân, căci zeii cei din cerul sfânt
Pe neamul lui Arcesios luminatul
Așa de supărați ei tot nu sunt!
Și fi-va cine stăpâni palatul
Cel-nalt de-aici, și turme și pământ. ”
Cu-aceste vorbe frâu plânsorii puse.
Deci orz luând în coș apoi se duse
Cu roabele-n odaia luminată
Și-Atenei se ruga, plângând mereu:
„Ascultă-mă, nebiruită fată!
De-ți arse coapse regele-Odiseu,
De boi și oi, aci-n palat vrodată,
Aminte-acum le ia, senine zeu!
Și scapă-mi fiul! Nu-l lăsa, preabune,
Și-acestor prinți mișei tu frâu le pune! ”
Vorbind așa, plângea cu țipăt mare.
Iar principii-n palatul cel umbrit
Ziceau, vorbind de doamnă fiecare:
„Frumos astfel de-aceea s-a gătit
C-a dat acum în dor de măritare!
Dar nici prin vis nu-i dă că i-am menit
Pe fiu pieririi! ” Ei vorbeau acestea
Și nu știau c-altfel a curs povestea.
Vorbi însă-Antinou a lui Evpite:
„Nebunilor, de ce vorbiți netot,
Strigând așa cu minți nesocotite!
Ne-aude-un om și spune-n casă tot.
Dar haideți să-mplinim cele gândite,
Căci toți suntem de-un gând, așa socot. ”
A zis și douăzeci de soți alese,
Pe cei mai buni din ei, și-apoi purcese
La mal, la nava cea cu iuți vântrele,
Și-o traseră-n adânc; catarg i-au pus,
Legar-apoi lopețile-n curele
Și pânze-au potrivit și jos și sus,
Și gata și-o țineau cu toate cele.
Deci multe arme slugile-au adus;
Și-ntrând, cinară-n nav-ascunși vederii
Și stând, ei așteptau sosirea serii.
Iar doamna-n rândul cel de sus se duse
Și n-a gustat nimic și s-a culcat;
Nici vin nici pâine-n gura ei nu puse,
Gândind la fiul ei: de-o fi scăpat,
Ori moartea cea năpraznică-l răpuse?
Deci câte le gândește-nspăimântat,
Un leu cuprins de mulți gonaci, sărmanul,
Ce-n cerc viclean întind spre el arcanul,
Atâtea le gândea, până ce prinsă
De-un dulce somn, cu fața-n sus durmea,
Cu trupu-ntreg atât de moale-ntinsă.
Atene-atunci în față-i aducea
Vedenie-n chip ca de femeie-ncinsă,
Întocmai ca Iftima, și ca ea
La trup, o mândr-a lui Icarie fată,
Nevasta-n Fere lui Evmelu dată.
Pe-aceasta deci Atene-o trimisese
Aci-n palat, că doară va putea
Să-nduplece pe doamnă să mai lese
Amarul plâns al ei și poate-ar vrea
Să-și curme-odată vaietele dese.
Aceasta deci, venind acum la ea,
Intră ca vânt prin ușă, prin locșorul
Curelei care-o-ntinzi când tragi zăvorul,
Și zise stând la capul ei, la patul
Frumos cioplit: „Dormi, draga mea, și-oftezi?
Dar zeii cei de sus nu-ți vreau oftatul,
Și-așa de mult plângând, tu-i întristezi!
Căci lor nimic nu le-a greșit băiatul,
Și iarăși se va-ntoarce și-o să-l vezi! ”
Răspunse Penelope-atunci cuvinte
Din dulcea poart-a visurilor sfinte:
„Ești, soro, tu? Și-mi vii azi pe vedere?
Așa de rar la noi mi te văzui,
Că-i mare drum de-aici până la Fere!
De ce să-mi las durerea mea, și-mi spui
Să nu mai plâng? Când numai spini și fiere
Mi-e inima sărmanei ce pierdui
Pe cel cu inimă de leu, bărbatul,
Cu-atât de multe daruri înzestratul,
Și cel cu nume mare prin Elada
Și-n multe toate-ale Ahaiei țări!
Și iat-acum și Telemac e prada
Cumplitei morți, căci a plecat pe mări,
Și-i tânăr încă nedeprins cu spada
Și trudele, și nici în adunări
Cu vorbele. Și-acum ursita-mi scrise
Să-l plâng mai mult pe el decât pe-Ulise!
Și tremur pentru el să nu-l ajungă
Vrun rău prin țări străine, pe-unde-i dus!
Cumplită-i marea, și e calea lungă
Și mulți dușmani la pândă i s-au pus,
Și-o spadă văd… și-i gata să străpungă…
Și nu se mai rentoarce, și-i răpus…”
Așa vorbea prin visul ei purtată;
Și-i zise iarăși umbra-ntunecată:
„Fă-ți inimă și taci, și nu te teme,
Că stă Atene cea de sus cu el,
Și tare-l va petrece-ntreaga vreme,
Căci vrea să-l scape, și ea poate-astfel
S-ajute-oricui, când vrednic e s-o cheme
Și-l află vrednic de-a fi dus la țel.
Ea-i foarte tristă pentru-a ta mâhnire.
Deci însăși m-a trimis să-ți dau de știre! ”
Prin vis răspunse Penelope-aceste:
„Deci dacă ești cu-adevărat un zeu
Trimis de-Atene, dă-mi atunci o veste
De-i viu și-acum sărmanul Odiseu,
Ori mort în Hades! Spune-mi, unde este? ”
Răspunse umbra: „Nu-i un drept al meu
Să-ți spui. De-i viu ori mort eu nu pot spune.
Și-i rău să spui cuvinte-n vânt nebune! ”
Așa i-a zis ei umbra-ntunecată,
Și-apoi ieșind prin locul puțintel
Ce e-ntre ușă și ușor, deodată
În vânt s-a-mprăștiat, pierind în el.
Dar biata Penelope deșteptată,
Simți puteri în suflet, căci astfel
De viu și-aievea visul și-l trăise,
Pe care-n noapte zeul i-l trimise.
Iar prinții-acum pluteau pe-ntunecatul
Și sterpul mării drum, cu tristul gând
Să puie-n lucru ce-au gătit cu sfatul.
Aproape de stâncosul Same dând
De-un mic ostrov, de Asteris chematul,
Pustiu și sterp, dar bun în mal având
Liman cu două guri și apă blândă,
Aici steteau aheii-acum la pândă.

Homer - Odiseea/Cartea IV (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Ajunși acum pe-amurg și-n înfundatul
Ținut Lacedemona-n munți silhui,
Mânau la Menelau, la nepătatul
Al Spartei domn vestit, la masa cui
Nuntași umpleau de chiote palatul.
El tocmai mărita pe fata lui
Cu fiul lui Ahil, și-n toată voia,
Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia,
Iar zeii le-mplineau acum nuntitul.
Deci socrul Menelau o trimitea
Cu mare-alai și chiot la vestitul
Oraș mirmidonesc ce-l stăpânea.
Dar și pe Megapente-al său iubitul,
Născut târziu din roabă, -l logodea
Cu fata lui Alector, Ehemila,
Și-așa-i nuntea și fiul și copila.
Acolea-și petreceau în casă dară,
Vecini și cunoscuți, și-alt mult popor.
Vestit un cântăreț, de pe chitară
Cânta-ntre ei frumos, și-n fața lor
Doi inși, rotindu-se frumos, jucară.
Într-ăst răstimp, afară sub pridvor,
Frumosul car cu iuții cai s-oprise,
Cu cei născuți din Nestor și Ulise.
Văzu Eteoneu, bătrâna slugă,
La poartă pe străinii ce-așteptau
Și-ntră-n palat, ducându-se-ntr-o fugă
Să-i dea de știre-n sârg lui Menelau.
Deci stând vorbea, ca vrând să spuie-o rugă
„Stăpâne, să mă ierți, dar văd că stau
La poartă doi străini, și-așa se pare
C-ar fi flăcăi din neam ales și mare.
Ce zici? Să-i chem în cas-acum, părinte?
Să-i las să deshămeze mândrii cai,
Ori cate-și gazd-aiuri mai înainte? ”
Așa vorbi, și-atunci pletosul crai
Mâhnit îl ocărî, vorbind cuvinte:
„Te știu acum de-un veac, și nu erai
Nici prost, Eteoneu a lui Boete,
Și nici copil. Dar ești, cum văd, băiete!
Noi doi, pân-am ajuns aici acasă,
La câți străini n-am găzduit pe drum?
Și câți nu ne-au poftit la ei la masă!
Dar dare-ar Zevs din cer, măcar de-acum,
Să nu mai știm de lipsuri cum apasă!
Tu știi acestea, și mă-ntrebi! Dar cum?
Deshamă caii cei cu mândre coame,
Și vezi și de străini, că le-o fi foame! ”
Porni deci sluga și-ndemna din gură
Și pe-alți argați în ajutorul lui.
Deci caii uzi de jug și-alergătură
I-au dus în grajd, iar hamurile-n cui,
Și hrană pentru cai apoi făcură
Din orz amestecat cu-ovăz gălbui.
Iar carul de-un părete-l răzimară,
Și-n cas-apoi pe oaspeți îi chemară.
Ei foarte-uimiți erau aci-mpreună,
De-atâta slav-a mândrului palat,
Căci luciu ca de soare-ori cel de lună
Lucea din toate-oriunde-ai fi cătat.
Și-așa privind cu drag și-n voie bună,
Când lacomii lor ochi s-au săturat,
Intrară să se spele-n apa băii,
Iar roabele-au lăut și-au uns flăcăii,
Le-au dat mantale și tunici, și-ndată
I-au dus în casă și pe jelț i-au pus
Vecini cu Menelau, slăvitul tată
Și rege-Atrid. Iar apă le-a adus
În scump de aur ibricel o fată,
Și stând în față, le turna de sus,
În larg lighean de-argint, ca să se spele.
O mândră mas-aduser-apoi ele,
Cu pâne și mâncări pe dînsa puse;
Venind și bucătarul le-mpărțea
Fripturi pe discuri, și-un erold le-aduse
Frumoase cupe de-aur ca să bea.
Și-așa ședeau pe-acele jelțuri suse,
Și-n față Menelau, și-i tot poftea.
„Mâncați acum și beți din cupa plină,
Și-apoi vom întreba, mai după cină,
Ce oaspeți dragi avem pe azi în casă;
Căci nu sînteți copii din oameni răi,
Iar vița vi-e din regi, din Joe trasă,
Căci tați de jos nu nasc atari flăcăi. ”
Vorbind așa el a mai pus pe masă,
Ca mare cinste-a oaspeților săi,
Un spete-ntreg de bou, și gras și mare.
Și-așa steteau de vin și de mâncare.
Deci zise Telemac, plecându-și gura
Spre-a nu-nțelege-alt om, lui Pisistrat:
„Privește-n jur aci-ngrămăditura
De bronz și fildeș și de-argint curat,
Și auru-n odăi, și lucrătura!
Așa va fi la Joe prin palat!
Nespuse lucruri sînt aici, iubite,
Iar mințile, privind, îmi stau uimite! ”
Atridul însă le-auzi cuvântul
Și-așa răspunse la mirarea lor:
„Vai, dragii mei copii! Cu Zevs preasfântul
Să nu se prindă nici un muritor!
Căci el e-n veci, nu-l spulberă mormântul,
Și ține-averi de veci, ce-n veci nu mor.
Dar poate că-ntre oameni pot să fie,
Și poate nu, să-i pui alături mie,
Căci multe-averi adusei adunate,
Sosind, a opta vară, la ai mei,
Din multe drumuri rătăcit umblate
La cei de prin Egipt și-etiopei,
Prin Sidon, Chipru și-alte țări bogate,
Prin Libia, pe unde fată miei
De trei ori oaia-n an, și-așa vreau zeii
Că vii se nasc cu coarne-n frunte mieii.
Stăpîni ori slugi acolo niciodată
Ce-i lipsa de pășune n-o-nțeleg.
Și brînză au și carne-ndestulată,
Căci oile dau lapte anu-ntreg;
Și-averea mea pe-acolo-i adunată.
Ci-n vremea, vai, ce mă trudeam să-ncheg
Printr-alte țări avere cu de-ajunsul,
Ucise-un rău pe frate-meu pe-ascunsul,
Prin răul sfat al relei lui neveste!
Vai, nici o bucurie n-am de-aveii,
Iar casa mea azi zguduită este,
Căci foarte multe-am îndurat dureri.
Părinții voștri vi-or fi spus aceste,
Oricine-s ei, ce casă cu puteri
Fu casa ce-am pierdut, și prăpădită
Ce-avere-a ars într-însa-ngrămădită!
Aș vrea mai bine dintr-a mea măsură
De-averi să-mi fi rămas un sfert de-abia,
Dar vii să-mi fi rămas cei ce căzură
La Troia-n largul cîmp, din vina mea!
Că-i plâng pe toți, de-mi dă plânsoarea-n gură
Și-așa mă răcoresc în jalea mea,
Iar uneori mai tac pe-aci-n palaturi,
Căci și de plâns ca de-orișice te saturi!
Deci pe-alții-i plâng ce-i plâng, și mă mai lasă,
Dar când gândesc la unul dintre ei,
Nici somnul nu mi-e somn, nici masa masă,
Căci n-a răbdat nici unul dintre-ahei
La Troia mai cu drag! Și-acum spre casă,
Nici unul mai amar! Dar de la zei
Lui scrisă-i fu pesemne-acea urgie,
Și-o jale-acasă nesfîrșită mie!
Căci iată-l bietul om de cînd lipsește!
Și mult am întrebat pe toti să știu
De-i mort pe undeva ori mai trăiește,
Că n-aș mai plânge-așa de-aș ști că-i viu.
Bătrân, Laerte tată-su-l jelește
Și dulcea Penelope-a lui și-un fiu
Rămas copil, de-abia născut acasă. ”
Așa spunea, vorbind cu ei la masă.
Și-atunci nepotolit îl prinse dorul
De plâns pe Telemac. Și-așa ținând
Cu mânile-amândouă deci feciorul
Mantaua peste-obraji, plângea oftând.
Văzu și pricepu atunci păstorul
Popoarelor și sta-ndoit în gând:
Să-ntrebe-acum de-i Telemac ori nu e,
Ori stând s-aștepte însuși să i-o spuie.
Pe când prin suflet frământa deci asta,
Veni de sus din mândru-i foișor,
Elena cea cu mândru chip, nevasta
Cu mers măreț de zeu nemuritor.
Un mândru scaun deci îi puse-Adrasta,
Și-Alcippe sub picioare-un scump covor,
Un coș de-argint apoi Filo aduse,
Cel dat de-Alcandra lui Polib, ce fuse
Stăpân și-n Teba din Egipet stete
(Că-n case-aveau nespuse-averi, grămezi,
Și-a dat lui Menelau cel blond la plete
Și băi de-argint și aur și tripezi,
Elenei însă de-aur scump îi dete
O furc-atunci — minune e s-o vezi! —
Și-un coș de-argint cu mândră tivitură
De flori de aur la rotunda-i gură).
Pe-acesta deci Fil6 i-l dete-n mână
Și multe gheme-avea, de tort, în el,
Și-alături furca ei cu-albastra lână.
Pe-un scaun deci șezând, și-un scăunel
Având sub tălpi, puternica stăpână
Vorbi către bărbat și-a zis astfel:
„Știm oare-ori nu, iubite-al meu bărbate,
Ce oaspeți dragi ne vin să ne mai cate?
Și-ți mint, ori este-așa? Dar parcă-mi vine
Să cred că n-am văzut — și spaimă-mi fac
Să semene pe lume-un om mai bine,
Ca tânărul de-aici cu Telemac,
Pe care Odiseu (când pentru mine,
Nebuna, vai, mai bine-ar fi să tac,
Veneați sub Troia, greci din multe laturi)
Copil de țîță și-l lăsă-n palaturi. ”
Uimit de-al ei cuvânt, Atridul stete
Și-a zis așa: „Dar asta zic și eu!
Picioare-așa și mâni, și cap și plete
Și-asemeni ochi frumoși ca Odiseu!
Și chiar spuneam cât ajutor îmi dete
La Troia-n cîmp, oriunde-a fost vrun greu,
Iar el și-a pus — și mă uitam la dînsul —
Mantaua peste-obraji și-l prinse plânsul! ”
Răspunse-atunci flăcăul Nestoride:
„Al lui e-ntr-adevăr, și-i drept ce zici!
Dar el e om sfios, cum vezi, Atride,
Și-ntîiași dată e venit pe-aici.
Și nu-i frumos cu vorbe-a se deschide
fn fața ta, tu cel ce te ridici
Atît cu vorba-ncît ne este sfîntă
Și ca și-un glas de zeu pe toți ne-ncîntă.
Eu viu trimis de Nestor, de păstorul
Popoarelor, cu el, și-l petrecui,
Căci foarte-avea ca să te vadă dorul,
Și-un sfat să-i dai, ori pe vrun drum să-l pui.
Căci multe rabdă-n casa lui feciorul
Cu tată dus, cînd n-are-un om al lui!
Și-așa-i cu Telemac, că-i la strîmtime,
Că n-are tată și-i rămas cu nime! ”
A zis, și-Atrid striga speriat: „Vai, Tată!
Și zei din cer! Deci am aici, la noi,
Pe fiul unui om iubit ce-odată
Răbdat-a pentru mine mari nevoi!
Vai, dacă i-ar fi fost de ceruri dată
Cu bine, bietu, -ntoarcerea-napoi,
Ziceam că-l voi iubi, mai sus avîndu-l
Decît pe-oricare-aheu, și-aveam și gîndul
Aici în Argos să-i zidesc cetate
Și case mari să-i fac, și să-i strămut
Din Itaca și-averile-adunate
Și tot poporul lui! Și-am fi avut
Atunci noi doi și case-nvecinate
Și-atunci noi doi mai des ne-am fi văzut.
Și-atunci, nemaifiind ce să ne pună
Zăgaz în drum petrecerii-mpreună,
În pace-am fi trăit și-ntr-o unire,
Iubindu-ne frățește, pînă cînd
Cu nor ne-ar fi-nvălit obșteasca fire!
Dar poate însuși Dumnezeu, nevrînd
Să vadă-n lume-atîta fericire,
Privi cu ochii răi la noi, făcînd
Ca numai Odiseu, de care-mi pasă,
El singur, el, să n-aibă-ntors acasă! ”
Și-un plîns stîrnit-a-n toți cu ce spusese.
Plângea Elena, Telemac plângea,
Plângea și Menelau cu lacrimi dese.
Și ochi neplânși nici Pisistrat n-avea,
C-aminte de-Antiloc își adusese,
De cel ucis de fiul ce-l avea
Frumoasa Eos, dulce-a ceții fată.
La el gîndea, și-așa-ncepu deodată:
„Atride Menelau! Al meu părinte
Ne spune-acasă, ori de cîte ori
Vorbim de tine, cum c-ai fi cuminte
Mai mult decît oricare-alți muritori.
Ascultă-mi deci și cîteva cuvinte!
E jalnic lucru, negreșit, să mori
De-o moarte rea și plîng pe-un om atare
Și-aș vrea să-l plîngă toți și orișicare,
C-atîta parte-au muritorii, bieții,
Să-și tundă părul și să plîngă-n veci!
Așa murit-a-n floarea tinereții
Și frate-meu, și n-a fost între greci
Chiar cel mai rău. Tu-l știi din timpul vieții.
Eu nu l-am apucat trăind și deci
Eu nu știu, dar aud din vremi trecute
C-a fost și-n luptă bun și-n fugă iute. ”
Iar lui i-a zis Atride-atari cuvinte:
„Vorbești, iubite, drept și-așa cum știu
Vorbi acei născuți de mai-nainte
Și-au minte-n cap, de-a nu toca-n pustiu.
Dar ai, firește, -asemenea părinte!
Căci lesne poți cunoaște-oricînd un fiu
Din tați, cui Zevs le-a dat și-nsurătorii
Noroc frumos și buni din ea feciorii!
Așa i-a dat lui Nestor bătrînețe
Adînci și bune, și-i de-a vere plin,
Și-n jur copii frumoși cu firi istețe,
Iar veacul i se scurge-așa de lin.
Dar ștergeți, tineri, plînsul de pe fețe,
Și-acum să stăm de cină și de vin,
Și-n zori ce e de pus la cale-om pune
Și eu și Telemac, și ne vom spune. ”
Asfaliu deci aduse damigeana;
Și-astfel mîncau, poftindu-se-ntre ei.
Alt lucru însă născoci Ileana
Cea mîndră-n chip ca fericiții zei,
Căci puse-n vin prin cupe buruiana
Pe care dac-o guști cu vin ce-l bei,
Uiți și mînii și-amar și dor de casă
Și nici de-un fel de grijă nu-ți mai pasă!
Deci cînd o bei cu vin amestecată,
Să plîngi într-astă zi tu n-ai putea,
Chiar și de ți-ar muri iubitul tată
Și dulcea maică, nu, nici de-ai vedea
Că răii-ucid cu armă-nsîngerată
Pe-un frate-ori fiu al tău, de l-ai avea.
Atari vestite ierburi minunate
Avea Elena, și de mult ei date
De una Polidamna, de prin țara
Egiptului, că-n țara asta cresc
Nespus de multe ierburi cît e vara.
Acestea cînd le-amesteci, folosesc
La multe boli, dar multe-aduc amara
Pierire-n om; și toți cîți locuiesc
Acolo-s doftori de-orice boală crudă,
Că-l au pe Pèon toți egipții rudă.
Pe-aceasta deci punînd-o-n oluri pline,
A dat porunci să toarne-n cupe-apoi,
Și-așa-ncepu: „Să m-ascultați pe mine
Și tu bărbate-al meu, și-aceștia doi,
Băieți din oameni buni! Iar Zevs dă bine
Și rău, cum vrea, că-i unul peste noi!
Acum șezînd mîncați, iar eu voi spune,
Căci multe de-Odiseu știu lucruri bune!
Dar n-aș putea-nșira de-a rîndul toate
Și-ntreaga viață de viteaz a lui,
Căci nesfîrșit mi-ar fi, și nu se poate!
Dar numai asta una vreau s-o spui,
Din cîte mari a făptuit, nepoate,
Și-așa a fost, că însămi o văzui!
Deci, singur se răni cu răni cumplite,
Punînd pe el și haine zdrențuite,
Și-așa ca unul rău robit nevoii,
În chip de cerșetor trecut-a dar
Pe multe străzi prin tot orașul Troii
Și nimeni nici nu-l bănuia măcar.
Dar eu, cum cunoșteam pe toți eroii,
Vedeam că-i el, deși era murdar.
Și-l și-ntrebai, dar el cu multe-ascunsuri
Știa să-mi dea tot pe-alte căi răspunsuri.
Dac cînd l-am dus cu multă silă-n baie
Și cînd apoi cu untdelemn l-am uns
Și-am dat porunci să-l puie-ntr-alte straie,
El foarte mă jura să-l țiu ascuns,
Îmi spuse-apoi de taberile-ahae,
Ce gînduri au, ce lipsuri le-au ajuns.
Pe mulți troieni apoi sub spada-i puse
Și-n mal la greci destule știri le duse.
Troiencele bocind atunci urlară.
Dar eu mă bucuram, că m-a fost prins
Fierbinte dor să mă ren torc în țară.
Și foarte mă căiam, cu foc nestins,
Că Venus mă-ncurcase-n fapt-amară
Și-așa de-orbește-n mreje m-a cuprins:
Să-mi las și-averi și fata și palatul
Și-așa de bun și vrednic om, bărbatul! ”
Vorbi și Menelau, și-a zis cuvinte:
„Așa-i, nevastă, și e drept ce spui!
Eu foarte bine știu și gînd și minte
A multora eroi, că-i cunoscui,
Și multe țări vedeam eu mai-nainte!
Dar om ca Odiseu, cu firea lui,
Eu n-am văzut cu ochii mei pe altul,
Că mare suflet i-a mai dat Preanaltul!
Ce inimă-ndrăzneaț-avu ca leii
Și-n calul cel de lemn ce fuse scris
Să piarză Troia, cînd în el aheii,
Tot cei mai buni și tari ne-am fost închis!
Veniși și tu la cal, căci poate zeii
Spre-a da mărire Troiei te-au trimis;
Și nu erai tu singură, știi bine,
Era și Deifob cel bun cu tine.
Mult timp tu pipăiai pe cîmp rămasul
Și golul cal de pîndă, și-ncercai.
De trei ori deci l-ai ocolit cu pasul
Și mulți bărbați pe nume ne chemai,
Cu sunet prefăcut, luîndu-ți glasul
Al multora neveste de danai.

Homer - Odiseea/Cartea II (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Adunarea aheilor.
3.
Făin-apoi să-mi scoți de cea curată
Și umple, maică, douăzeci de saci,
Dar nu de cea cu râșniți măcinată
Și numai eu și tu să știm ce faci!
Și nu pe rând, ci toate-acum deodată.
Și-n noapte-apoi târziu — dar tu să taci
Veni-voi să le duc pe vremea-n care
Tu știi că merge mama la culcare.
Eu plec să văd ce taină mare-ascunde
Sosirea tatei. Poate c-aș putea
Să aflu vești la Pilos ori altunde. ”
A zis, și-Euriclia se bocea,
încât de plâns abia putu răspunde:
„Vai, dulce-al meu copil și viața mea!
Ce gânduri ai? Să faci atâta cale
Tu, singurul cel drag al mamei tale:
Căci bietul Odiseu e mort, săracul!
Iar dacă vei pleca, sărmane-averi!
Căci prinții-aici vor risipi cu sacul
Și sfat viclean vor face cum să pieri
Și domni pe-averea ta-și vor face placul.
Vai, n-alerga tu singur în dureri,
Rămâi la casa ta! Ce vrei anume
Umblând pe mări și rătăcind prin lume? ”
Răspunse Telemac: „N-ai nici o frică!
E zeu acel ce-mi dete-atâta gând.
Dar jură-ntâi că n-ai să spui nimică
Iubitei mele mame, pînă cînd
Va trece-o zi și peste zece-adică,
De nu-i vedea-o dor de mine având
Și n-o s-audă zvon. Tu-i cruță viața,
Că plânge-altfel prea mult și-și arde fața. ”
A zis, și ea jură jurarea plină
Pe care-n cer nemuritorii-o fac.
Apoi s-a dus și scoase la lumină
Și-n chiupuri vin, și rând pe rând un sac
Și-alt sac cu alba grîului făină.
Ci-n vremea asta merse Telemac
Și sta-ntre pețitori, cu ei prin sale.
Atene îns-alt lucru-a pus la cale:
Luînd al lui și trupu-ntreg și glasul,
Umbla-n oraș tutindeni, și-ndemnînd
Și-oprind în fața fiecărui pasul,
Cu vorbe-i sfătuia pe toți pe rînd
Să meargă-n mal, pe-al serii-amurg, la vasul
Gătit ce-l vor afla. Și-apoi mergînd
La Noemon, bărbatul de ispravă,
Ceru să-i lase cu-mprumut o navă.
Iar Noemon cu mare drag i-o dete.
Și-apuse ziua și pe căi umbrea
Cînd el cu nava-n margini gata stete,
Cu toate cîte poart-o navă-n ea
Cînd face drum pe-ntinsul mării spete.
Iar tabăra de soți acum sosea
Din multe părți, și iuți să puie mîna,
Căci foarte-i îndemna, rugîndu-i, zîna.
Dar și-alta mai făcu grăbita zînă:
Venind la prinți în marele palat,
Făcu să-i prindă somnul cel ce-ngînă
Pe cei trudiți de vin ce i-a-mbătat,
Încît scăpau și cupele din mînă.
Dcci multă vreme-apoi ei nici n-au stat,
Și-au mers pe-acasă, moi și cum vru Domnul,
Căci nesfîrșit le-ntrase-n gene somnul.
Din nou ca Mentor ea luînd făptura,
A mers la Telemac și sta zicînd
În fața lui și-l îndemna cu gura:
„Te-așteaptă soții-n mal! Hai, dă curînd,
Că-i timpul scurt și mare-alergătura!
Deci nu mai zăbăvi prin casă stînd. ”
A zis, și-apoi pripit porni-ntr-o clipă,
Iar el pornind mergea, urmînd în pripă.
Deci cînd au fost la marea cea sărată,
Găsiră-n mal tovarășii, pe-ahei,
Iar lor le zise Telemac de-ndată:
„Acum dintîi s-aducem, dragii mei,
Merindea cît-avem, că-i adunată,
Iar mama-i sus și de-adunarea ei
Nimie nu știe, și nici nime-n case,
Ci numai roaba cea ce-o adunase. ”
A zis, și-apoi porni, și-urma norodul
De tineri soți. Deci toate le-au adus,
Punîndu-le sub bănci pe navă-n modul
Și-n locu-n care Telemac le-a spus.
Intră și-Atene-apoi, mergînd pe podul
Corăbii largi și, stînd la pupă sus,
Șezu, și-apoi și Telemac îndată
Venind ședea lîngă slăvită fată.
Odgoanele le-au tras din mal flăcăii,
Și-apoi, intrînd, ședeau pe bănci în șir.
Iar zîna cea cu ochii cucuvăii
Stîrni pe urma navei un Zefir
Curat și bun, ce-n șuierul bătăii
Cînta pe-al mării luciu de safir.
Cu vorba Telemac zorea deci soții
Și toți lucrau de zor, sărind cu toții.
De-ntîi catargul nalt îl așezară.
Un brad voinic, cu funii-nțepenit;
Cu tari curele pînze-apoi legară
Și, trase-n sus, cînd vîntul le-a-ntîlnit.
Boltit la mijloc pînzele s-umflară.
Iar ei vîslau, și nava s-a urnit
Și negre valuri, cînd lăsă ea prundul,
Vuiau bătîndu-i coastele și fundul.
Și-ntrînd în cale-i, ea-ncepu să zboare.
Deci toate-apoi în rînd cînd și le-au pus,
Cu vin umplură largile ulcioare
Și veseli închinau la cei de sus,
Dar mai ales zeiței cei fecioare.
Iar nava se ducea. Și-așa s-au dus,
Brăzdînd prin valuri sterpul cîmp al ceții
Și-al nopții timp și-n cursul dimineții.

Homer - Odiseea/Cartea II (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Adunarea aheilor
2.
Știu toți zeii-acum, știu grecii toți!
Dar haide-acum și dați-mi de se poate
O navă deci și douăzeci de soți,
Să plec la Pilos ori și mai-nainte,
S-adun vegheate știri de-al meu părinte,
Căci ori va ști să-mi spuie oarecine,
Ori pot să prind din zvonuri vreun cuvânt.
Iar dac-o fi s-aud că-i viu și vine,
Un an voi mai răbda și-așa cum sunt
Mâhnit de voi; iar dacă-i mort, vezi bine,
De-ntâi voi îngriji să-i fac mormânt;
Și după ce-or fi grijile-mplinite,
Voi da și mamei om să se mărite! ”
A zis, și-apoi șezu. Și dintre cete
Vorbi atunci și Mentor, omu-acel
Ce-n toate soț lui Odiseu îi stete
Și-i fu și-amicul cel mai bun, și-astfel
Pe când plecă-n război, în seamă-i dete
Și-averi și slugi, s-asculte toți de el,
Și și pe fiu i l-a-ncrezut în pază.
Deci zise-acest bătrân, cel plin de vază:
„Fruntași ahei, să-mi dați cuvânt și mie!
Eu, dragii mei, de-acum așa m-aștept
Că nici un rege-n lume să nu fie
Nici bun și blând și scut al celui drept,
Ci toate să le facă-ntru mânie
Și-o inimă de lup să aibă-n piept,
Căci nimeni pe-Odiseu nu-l are-aminte,
C-a fost și blând stăpân și bun părinte!
Deci nu pe prinți îi cert de-o fărdelege
Ce-n proastă mintea lor o fac semeți;
Mâncând străine-averi, ei, se-nțelege,
Că-și dau pieririi propriile vieți,
Crezând că-i dus de veci al nostru rege.
Pe voi vă cert, feaci, că stând ședeți
Și muți și orbi, și nu-nfrânați hainii,
Când voi sunteți cei mulți, iar ei puținii! ”
Răspunse Leocrit cu tari cuvinte:
„Ce vorbe ticăloase stai să spui,
Bătrân răutăcios și strâmb la minte!
Tu-ncerci acu-mpotrivă să ni-l pui?
Nu singur el, dar nu ne-ar sta nainte
Nici mulți și-oricâți ar fi năimiții lui.
Dar chiar și-Ulise cel cu multe sfaturi
De-ar vrea, sosind, s-alunge din palaturi
Pe prinți pe când ei prăznuiesc la masă,
Nevestei lui de loc nu i-ar plăcea
Văzându-l c-a sosit, oricât îi pasă!
Iar dacă el cu noi cei mulți ar vrea
Să-nceapă lupta, chiar la el în casă
Urâtă moarte cred c-ar mai avea!
Deci vorba-ți fu, cum vezi, prostie mare.
Dar haid, plecați la treburi fiștecare,
Iar navă lui îi găti prorocul
Și Mentor, moșii cei cu lungi povești,
Căci el pe-aceștia doi avu norocul
De mic să-i aibă sfetnici părintești!
Dar foarte cred că n-o să-și schimbe locul.
Ci stând afla-va toate-acele vești
În Itaca, șezând acasă-n pace,
Căci drumul ăsta-n veci nu ni-l va face! ”
Așa vorbind, el sparse adunarea
Și toți s-au risipit, pulpoșii-ahei.
Iar prinții spre palat luând cărarea,
S-au dus să-nceap-ospăț ca de-obicei.
Dar bietul Telemac mergând la marea
Cea sfântă, sta mâhnit pe malul ei
Și trist, spălându-și miinile flăcăul,
Atenei se ruga spuindu-și răul:
„Ascultă-mă tu, zeule-al scăpării,
Acel ce ieri venind la noi, de sus,
Mi-ai spus să plec pe-adâncul sterp al mării
Să-ntreb de bietul tata care-i dus
Și dus îmi este-n noaptea-nstrăinării!
O, zeu din cer, tu vezi cum mi s-au pus
În drum și m-au oprit să plec, aheii!
Și prinții mai ales, ce-mi fac, mișeii! ”
Așa plângea. Și-Atene-atunci venit-a,
Ca Mentor cel bătrân la chip și glas.
Și stând în fața lui atari vorbit-a:
„Să nu te dai! Și șovăitul pas
Să-l schimbi de-acum, să nu-ți mai plângi ursita,
Că-n suflet chiar și-un strop de ți-a rămas
Din sufletul ce-avea al tău părinte,
Cel drept și bun și-n fapte și-n cuvinte
Ei nu te-or doborî, oricâți s-ar strânge,
Nici nu-ți va fi ăst drum fără de spor.
Dar dacă, Telemac, tu nu ești sânge
Și trup din trupul lui și-al lui fecior,
Atunci mă tem că prinții te-or înfrânge!
Puțini copii sunt ca părinții lor
De buni; mai răi sunt cea mai mare gloată,
Mai buni nu sunt nici trei în lumea toată!
Dar tu nici rău nu ești, nici necuminte.
Și ca și Odiseu vei fi de bun,
Deci cred că vei fi om de-acu-nainte!
Tu n-asculta pe pețitori ce-ți spun,
Că nu-s nici drepți, nici sinceri în cuvinte:
Ei înșiși capul în primejdie-l pun,
Că nu-și cunosc ursita ce-o să ceară
Ca toți deodată și-ntr-o zi să piară.
Dar drumul tău nimic să nu-l abată!
Eu, cel mai bun amic cu Odiseu
Și cel mai vechi al bietului tău tată,
Îți dau o nav-a mea. Și plec și eu!
Tu mergi și stăi cu prinții deocamdată
Și-arată-te voios cu ei mereu.
Ci-n vremea asta tu merinde-adună
Și-n oluri vin și-n saci fărină bună.
Iar eu mă duc s-adun vîslași și scule,
Pe câți or vrea de bunăvoia lor
Să-ți fie soți. Iar nave sunt destule
Aici la mal, a multor din popor,
Nescoase-n larg, dar și de larg sătule.
Din ele-ți voi alege-un vas ușor
Și dîndu-i toate cele spre-alergare,
În grabă-l vom porni pe larga mare. ”
Așa vorbi zeița și se duse.
Porni și el, cuprinsul de dureri,
Și-n suflet se gândea la cele spuse.
Găsi-n palat pe prinți, și ca și ieri
Și-alaltăieri jucând la mese puse,
Jupind și capre și tăind și vieri.
Râzând deci Antinou îi sta-nainte,
Și mîna i-o strîngea vorbind cuvinte:
„Ei, tinere cu vorbele semețe.
Și suflet nemblânzit! De ce nu lași
Dojana ta și faptele-ndrăznețe?
Hai, fă ca noi, precum te-ndătinași,
Să bei și să petreci aci-n ospețe.
Și-aheii-apoi îți vor găti vîslași
Și navă, deci, și toate celea vrute,
S-ajungi la Pilos, și vegheat și iute! ”
Răspunse Telemac: „E peste poate
Să stau cu voi, cei foarte-obrăzniciți
Ce-mi faceți rău și mie-n ciudă toate!
Dar nu-i destul c-ați stat să-mi risipiți,
Când eu, copil, voi mă-mpingeați din coate?
Acum, cind ochii-i am descoperiți
Și pot vedea și eu ce-mi stă nainte
Și-am și destul curaj și am și minte,
Acum, voi încerca s-aduc amară
Pierire-asupra voastră! Și-o s-o fac!
Din Pilos fie, sau de-aici din țară.
Eu plec pe-un vas străin, ca un sărac,
Plătindu-mi drumul. Și-l voi face dară,
Deși vă bateți joc de Telemac.
Căci n-ați voit să-mi dați nici soți, nici navă,
Și-așa credeați că faceți vro ispravă! ”
A zis, și mîna dintr-a lui și-o scoase.
Iar prinții-și pregăteau ospățul lor,
Aici privind cu vorbe-njurioase
Și-aici râzând încît credeai că mor.
Și-a zis un prinț, prin șalele umbroase:
„Da, da, fărtați! El plănuiește-omor!
Din Pilos vrea, din Sparta ajutorul,
Că văd că foarte-l mai împinge zorul!
Ba poate că și-otrăvuri va aduce
Din Efira, ca să ne toarne-n vin,
Și-așa pe toți pierirea să ne-apuce! ”
Iar alt un prinț, de-obrăznicie plin,
Adause-apoi: „Dar chiar de s-ar și duce,
Știi tu ori eu că, stînd așa străin,
El n-o să piară rătăcit prin lume
Ca tată-său, cui nu-i mai știm de nume?
Și-atunci ne-ar da de lucru, bată-l vina!
Căci noi aici i-am împărți apoi
Averile-ntre toți, și-am da grădina
Și-acest palat ace’. ui dintre noi
Pe care-ar vrea să-l ia bărbat regina!
Așa-ntre prinți vorbeau aceștia doi.
Iar el tăcut a scoborît să meargă
În pivnița cea-naltă-n bolți și largă.
În care se găseau și vase grele
De-argint și aur, și grămadă stînd
Prin lăzi vestminte, și de toate cele,
Și chiupuri multe sub păreți în rînd,
Și-un vin de cel dumnezeiesc prin ele,
Și vechi și dulce, și păstrat pe cînd
Ai da vrodată poate, Zevs stăpîne,
Să-ntorci pe Odiseu, ori azi ori mîne!
Și ca și de cetăți avea tăria
Voinica-i poartă, cea cu drugii grei;
Și zi și noapte-aici Euriclia,
O fată de-a lui Op, la brîu cu chei,
Pe toate le păzea cu omenia
Și rîndul bun și buna minte-a ei.
Pe-aceasta deci, chemînd-o jos, îi zise
Iubitul fiu al regelui Ulise:
„Scobori, mătușo. -n pivniță și-mi scoate
În chiupuri vin de-acela ce-l cunoști
Că-i cel mai bun și dulce dintre toate,
Pe care tu-l păstrezi din timpii foști
Crezînd că poate azi, ori mîne poate,
Se-ntoarce Odiseu cel dus cu oști.
Deci scoate-mi douăzeci de chiupuri pline
Și, dîndu-le capac, le-astupă bine.

Homer - Odiseea/Cartea I (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Iar eu voi coborî-ntr-această vreme
În Itaca, s-aprind pe Telemac
Și-n inimă să-i pui curaj să cheme
La sfat pe-ahei; și-apoi pe cei ce-i fac
Atâta jaf și fără de-a se teme,
Tăindu-i boi și oi și ce-au pe plac,
Pe prinți de-acum de scurt să mi-i apuce!
Și-n Pilos și-n Micene mi-l voi duce
Să afle vești ce face-al său părinte
Și-un nume bun să-și facă pe pământ.”
Așa vorbi, și mândre-ncălțăminte
Și-a pus sub tălpi, acelea cari îi sunt
Aripi ce-o duc pe-uscat și ape sfinte
Ca dulcea boare-a molcomului vânt.
Luă apoi și lancea ei cumplită,
Cea-n vârful ei cu-aramă ghintuită
Și care-așterne-n galbănă țărână
Al multora bărbați cumplit șirag
Când intră-n taberi furioasa zână.
Și-așa deci din Olimp porni cu drag
Și-n Itaca sosind, cu lancea-n mână,
S-opri la casa lui Ulis, la prag.
Și-a stat aici, schimbată-n chip cu totul,
Părând la față Mentes Tafiotul.
Văzu prin curte pețitori, pe-afară,
La zarul lor, pe prispă sub păreți,
Pe piei de boi ce înșiși îi tăiară.
Și-argați de-a valma ce-alergând semeți
Ori vin scoteau cu vadra din cămară,
Ori mesele spălau cu mari bureți
Și-n rând le potriveau lipite-aproape,
Punând fripturi pe-ntinsele prosoape.
Pe Mentes îl văzu deci mai-nainte
De toți, frumosul Telemac, ce stând
Aci-ntre pețitori, mâhnit în minte
De răul lor, avea vedenie-n gând:
Să iasă-așa deodată-al său părinte,
De-oriunde-ar fi, să-mprăștie-nspăimântând
Pe-acești mișei, și-n marea sa putere
Stăpân fiind pe-un tron, stăpân pe-avere!
Acestea le gândea acum, când dete
Cu ochii de zeiță, și mâhnit
Că stă și-așteaptă-n prag pe sub părete
Atâta timp străinul, s-a grăbit
Și lancea i-o luă, și-n față-i stete
Și-i zise-așa, și-n casă l-a poftit:
„Să stai acum și să mănânci, străine,
Și-apoi să-mi spui: ce griji te-aduc la mine? ”
Vorbind așa, plecă. Și-urma străinul.
Și-n mândra sal-a casei ajungând,
Îi duse lancea s-o așeze-n scrinul
Frumos lucrat, și-o puse-acolo-n rând
Cu alte lănci pe cari de slavă plinul
Părinte-al său le-avea pe vremea când
Era-ntre vii, și-aici la el acasă.
L-a dus apoi pe-un scaun lângă masă,
Pe care-ntâi frumos a-ntins covorul
Și și sub stâlpi îi puse-un scăunel.
Și-a tras apoi un scaun și feciorul
Aproape de străin, și sta cu el
Aci-ntr-un colț, departe de soborul
Acelor prinți, ca nu cumva-ntr-un fel
Să-l supere pe oaspe-ori larma gurii,
Sau chiar s-audă de la ei injurii.
În cană de-aur apă-aduse-o fată
Și-n alb lighean ea le-a turnat de sus,
Iar masa lor le-o așternu curată
Cinstita gazdă, care pâine-a pus
Și câte-avea-n cămara ei bogată.
Fripturi pe disc un crainic le-a adus
Și cupe de-aur; și le da îmboldul,
Mereu venind să toarne vin, eroldul.
În urm-apoi și pețitorii-ntrară
Și-n rând ședeau pe bănci la locul lor.
Pe mini erolzii apă le turnară,
Iar slugi umpleau ulcior după ulcior
Și fiecărui plină cupă-i dară.
Deci multe roabe-ngrămădeau cu zor
Pe masă pâine-n multe coșulețe,
Și-așa mâncau cu chef ca la ospețe.
Iar după ce-au mâncat, spori nebună
Plăcerea-n ei cu-al relei pofte foc
Și toți strigau, spre-a-și face voie bună,
Să-nceap-acum cu cântece și joc,
Căci astea pun ospețelor cunună.
Deci duse-o slugă lira de la loc
Lui Femiu-n mâni, vestitul în cântare
(Ci bietu-aici cânta de silă mare).
Deci Femiu-n coarde-al lirei glas cătându-l,
Trăgea spre lir-auzul orișicui.
Dar capu-ncet spre-Atene-atunci plecându-l,
Spre-a n-auzi și alții vorba lui,
Își spuse Telemac zeiței gândul:
„Să nu te superi, oaspe-al meu, că-ți spui.
Acești ce-i vezi, cu pofte-așa-ndrăznețe,
N-au alte griji decât de joc și-ospețe!
Ei, da! Căci bunul unui mort îl pradă!
E putred poate-acum de vânt și ploi,
Ori oasele-i le-mpinge-acum grămadă
Al mării val și-ncolo și-napoi!
Dar dac-ar fi el viu, aici, să-l vadă,
O, cum s-ar mai ruga ăști tineri moi
Să fie mai ușori în tălpi grăbite
Decât bogați în scutece-aurite!
Dar scris i-a fost așa de-amar să moară.
Și-acum de el nici o nădejde nu-i,
Deși câte-un străin ce mai coboară
Ne-ndrugă câte vești de-ntorsul lui.
Ce-i mort e mort, nu vine-a doua oară!
Dar haide-acum, iubite-al meu, să-mi spui
Ce om ești tu? Din care neam anume
Și-al tău oraș cam unde e prin lume?
Și cum te-aduseră vîslași pe tine
Aci-n ostrov? Și ce spuneau că sunt?
Că n-ai venit pe jos la noi, vezi bine!
Și spune drept, te rog, și-acest cuvânt:
Ești nou de tot în Itaca, străine?
Ori oaspe vechi, cum e cu crezământ,
Că-n casa tatei mulți străini intrară,
Căci și el se-nvârtea la mulți pe-afară. ”
Răspunse-atunci a Zării mândră fată:
„Eu, deci, voi spune-adevărat, și tot.
Eu Mentes sunt, iar Anhial mi-e tată,
Și-al meu popor e neamul tafiot.
Sosesc de-abia pe marea-ntunecată
Cu mulți ai mei fărtați; și-așa socot,
Să merg de-aici la neamuri de-altă mamă
Și fier să schimb la Temesa pe-aramă,
Iar nava mea e-n locuri liniștite,
La Ritru-n port sub pădurosul Nei.
Și-așa mă laud că ne-om fi, iubite,
Amici prin tați, și-așa de buni ca ei.
Căci dânșii-avură case-mprietinite.
Cinstitul tău bunic. Laert, de vrei,
Te poate-ncredința de-acestea toate.
Dar ce-i cu el acum? Aud, nepoate,
Că-și duce viața câtă-i e rămasă
Cu-o singură bătrână roab-acum,
Ce-i pune pâine și-un ulcior pe masă,
Când el din vie — Domnu-l știe cum! —
Trudit se-ntoarce pe-noptate-acasă.
Dar eu venii, fiindc-auzii pe drum
Că tată-tău s-a-ntors! S-a-ntors, iubitul!
Dar văd că zeii-i zăbăvesc sositul.
Căci nu e mort! Nu-i mort, ci oareunde
E viu în mare-n vrun ostrov pustiu;
E prins de-un neam sălbatec ce-l ascunde
Și-l țin tîlharii-acolo, dar e viu!
Și-atât cât zeii-mi deter-a pătrunde,
Vegheat îți spui, și zic și eu ce știu,
Cât poate ști cu mintea muritorul,
Căci nu-s proroc și nu pricep nici zborul:
Nu mult de-acum, nu mult o să-ntârzie,
De țara lui, nu mult, așa zic eu;
Chiar lanțuri tari de fier de-ar fi să-l ție,
Scorni-va chip să scape Odiseu,
Căci nu-l întrece-alt om în viclenie!

Homer - Odiseea/Cartea I (4)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Zicând, zbură-n tăcere din odaie
Cum fără de sunet zboară-o cucuvaie.
Simți flăcăul răzvrătită firea
Și-n el puteri și inimă de leu;
Mai mult ca pân-acum și amintirea
Cu totul năpădi de Odiseu.
Și sta gândind și-l covârșea uimirea
Și-n suflet pricepu c-a fost un zeu.
Veni-ntre pețitori deci îndrăznețul
Flăcău acum, s-asculte cântărețul
Ce-n mijloc sta, cu mare glas cântându-l,
Acel al grecilor cumplit amar
Pe care-Atene li-l urzi cu gândul
Să-i piardă-n marea cea fără de hotar.
Ăst cântec deci îl auzi, din rândul
De sus al casei, fata lui Icar,
Și jos, pe scara plină de podoabe,
Veni grăbit cu două fete roabe.
Iar când, frumoasă, ea sosi-ntre strânșii
Fruntași aici, tăcut rămase stând
Pe pragul sălii largi, privind la dânșii;
Iar albul văl, din creștet râurând,
Cădea din două părți, umbrindu-i plânșii
Obraji frumoși, și-avea cu dânsa-n rând
De-o parte și-alta cele două fete,
Și-oftând, din prag, ea semn lui Femiu dete
„Tu, Femie, știi cântări atât de multe
De oameni și de zei din cerul sfânt,
Cântări din inimi și din suflet smulte;
De-acestea cântă, căci atâtea sunt,
Iar ei, tăcuți, bând vinul să te-asculte!
De ce nu lași tu jalnicul tău cânt,
Căci vai, pe mine, dintre toate-n lume
M-ajunse-amarul cel mai fără de nume!
Că plâng pe-un om, și inima mea scade
Jălind pe-acel ce nume-avu vestit
Prin tot pământul țărilor helade! ”
Răspunse Te’emac atunci uimit:
„Eu, mamă dragă, nu știu de se cade
Să cerți ori nu pe-un cântăreț dorit
De noi, și pe cuvântul că ne cântă
Ce-adânc în piept i-a pus o vrere sfântă.
Dar nu-i de vină el ce cântec scoate
Din inimă, căci asta-i darul lui!
De vină mai întâi e Joe, poate,
Că-i dete-asemeni dar, cum dă oricui
Un dar pe care-l vrea, că-i domn a toate!
Deci nu te supăra de cânt, căci nu-i
Cu drept să-nvinuiești ce vreau și zeii!
El cânt-amarul ce-l răbdar-aheii,
Căci lumii doară de-acel cânt îi pasă
Ce-i nou și e frumos, și-l vrea mereu.
Deci orişicât amar și griji te-apasă,
Tu trebuie să-l rabzi, când toți îl vreu.
Căci nu-și pierdu întoarcerea acasă
Și dulcea viață singur Odiseu,
Ci mulți au fost care-au pierit eroii,
Făcând războiul plin de plâns al Troii.
Deci du-te tu-n odăi și-ți îngrijește
De casa ta, de furcă și război;
Ce-asculți tu ce-ntre tineri se vorbește?
Aici vom face numai ce vrem noi,
Și-anume eu, că eu sunt domn, firește! ”
Așa i-a zis, iar ea s-a dus apoi,
Căci bine-l pricepu și-a fost uimită
De ce-nțeleaptă vorbă-i fu vorbită.
Iar când ajunse sus, pe plâns se puse,
Jălind pe cel jălit de-atâtea ori,
Și-a plâns așa pină ce-Atene-aduse
Un dulce somn pe ochii plângători.
Ci-n sală jos scoteau acum nespuse
Cuvinte-acei obraznici pețitori,
Dorindu-și toți cu ea să-mpartă patul;
Și-urla de cântec și de guri palatul.
Și-așa-ncepu-ntr-atâtea vorbe grele
Mâhnitul Telemac cuvântul său:
„Voi, tineri pețitori ai mamei mele,
Cei foarte-obraznici și vorbind de rău!
Lăsați acum aceste vorbe rele
Cari nu se cad vorbite de-un flăcău
Și stați de-ospăț și s-ascultăm ce cântă
Pe-acest cui zeii-i dar-o gură sfântă,
Iar mâine-apoi voi aduna la sfatul
Obștesc pe-ahei și verde-o să vă fac
Să știți că cer să-mi părăsiți palatul!
Iar dacă vouă-ospețele vă plac,
Cinstiți-vă pe rând cu ospătatul
La voi prin case, nu lăsând sărac
Pe-un biet de om! Iar dac-așa vi-e placul,
Să stați de-a unui singur om, săracul,
Avere cât a mai rămas, de care
Vă bateți joc acum ca niște hoți,
Atunci eu voi striga cu strigăt mare
La zeii cei de veci să-mi fie soți,
Și Zevs va face-amară răzbunare,
În casă să-mi pieriți câinește toți! ”
A zis. Iar ei uimiți mușcau în buză
De ce-ndrăznețe vorbe-aveau s-auză.
Vorbind deci Antinou a lui Evpite,
Răspunse-așa: „Eu văd că mi te fac
Seninii zei s-arunci acu-ndrăznite
Cuvintele-ntre noi, o Telemac!
Dar nu dea Dumnezeu din cer, iubite,
Să iai domnia, cum ți-ar fi pe plac!
Deși e dreptul tău, cum se-nțelege,
Dar dare-ar Zevs să nu ne-ajungi tu rege! ”
Răspunde Telemac: „Dar, Antinoe,
De ce te superi pentru vorba mea?
Să iau domnia, nu ți-ar fi pe voie,
O cred, dar crezi că eu poate n-aș vrea?
Ba vreau domnia, dacă vrea și Joe.
Ori domn a fi e, poate, faptă rea?
Dar nu e rea. Căci lui și vaza-i crește,
Și-averea lui și casa lui sporește.
Dar nu de rege-i vorba, căci în țară
Sunt prinți destui ai neamului aheu;
S-o ia vrun prinț dintr-ăștia, așadară,
De-i mort, firește, regele-Odiseu!
Vorbesc de casa mea, nu ce-i pe-afară,
Și-n casa mea sunt rege singur eu!
Ulis cel mort e-n fiu Ulise viul;
Ce-a fost al lui, al meu e, că-i sunt fiul! ”
Răspunse Evrimah atunci, băiatul
Bătrânului Polib: „E drept ce-ai spus,
Căci cine ne-o fi domn, e taină-n sfatul
Cel sfânt de veci al zeilor de sus!
Și-averea ta-i a ta. Și-al tău palatul.
Să nu dea Dumnezeu să-l văd adus
În Itaca pe-un om ce-ar vrea să-ți prade
Averea ta-ntr-un fel cum nu se cade.
Dar de-alta-mi pasă să te-ntreb, voinice!
De-acel străin. Ce-avea, ca să-l primești?
În care parte-a lumii noastre zice
Că-i este-orașul? Îți aduse vești
De tatăl tău, că-ndat-o să ne pice?
Ori alte trebi avea, să-l sprijinești?
Ce om ciudat e el, oricine este!
Precum veni s-a dus fără de veste,
Fățiș nevrând să aibă vro-ntâlnire
Cu noi. Dar după chip, nu-i om de rând! ”
Răspunse Telemac: „A lui sosire
S-a stins de mult! Și mi-a pierit din gând
Să umblu doar aș mai avea vro știre.
Pe nimeni nu mai cred de-acum nicicând,
Și nici nu vreau să iau vrodată sama
Ce spun prorocii, câți îi cheamă mama!
Străinu-acesta Mentes se numește,
Al lui Anhial, din viță de eroi,
Și-n mândru-ostrov în Tafos stăpînește;
Un oaspe-al tatei și-un amic cu noi. ”
Așa vorbi, ci-n gând știa, firește,
C-a fost un zeu din cer. Iar prinții-apoi
Se-ntoarseră la joc și glas de liră
Și pîn-adînc în noapte chefuiră.
Când neagra noapte-apoi sosi grăbită,
S-au dus pe-acasă toți. Iar Telemac,
Trecând prin curtea trainic îngrădită,
Mergea mâhnit spre mândrul său iatac
Din partea casei cea mai-nalt clădită
Ce-avea-mprejur priveliște pe plac.
Și-aprinsă-n mâni îi ridica făclia,
Mergând în rând cu el, Euriclia,
Bătrâna doic-a lui și-ngrijitoare
Și-o fată de-a lui Op, pe care-a dat
Laert, pe cînd era-ntr-a vîrstei floare,
Un preț de douăzeci de boi, și-a stat
În casa lui și-n vază și-n onoare
Ca și-o soție-a sa cu-adevărat,
Ci-n pat cu ea nu vru să se-mpreune,
Căci n-ar fi dus cu doamna zile bune.
Ea deci ducea aprinsa lumânare,
Bătrâna ce-l crescu de mititel
Și-l și iubea mai mult decât oricare
Din mulții-argați ce-avea pe lângă el.
Deschise deci iatacul larg și mare
Și-ntrând șezu pe-un scaun puțintel;
Scoțând apoi frumosul strai de lână,
I-l dete ei, iar vrednica bătrână
L-a șters de praf, l-a pus cu binișorul
În cui deasupra patului scobit.
Ieșind apoi a tras de lucitorul
Belciug de-argint, și ușa s-a lipit,
Și-n urmă cu-o curea a-ntins zăvorul.
Deci noaptea-ntreagă el, acoperit
Astfel cu cerga cea de moale lână,
Gândea la drumul cel urzit de zână.

Homer - Odiseea / Cartea II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Adunarea aheilor (1).
Când roșul cer în zori de zi s-aprinse,
Grăbit sări viteazul prinț din pat.
Vestminte-a pus pe el, apoi încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu părea că iese din palat.
Chemând pe crainici, i-a trimis să sune,
La sfat obștesc pe-ahei azi să-i adune.
Deci ei mergând, chemau cu strigăt mare,
Și iuți veneau și tineri și bătrâni.
Porni apoi și el la adunare
Cu-o mândră suliță de-aramă-n mâini.
Nu singur el, ci-urmându-l pe cărare
Frumoși și mari, cu părul alb, doi câni.
Și-Atene-i da lumină-n chipul feții
Și stând, priveau mirați la el drumeții.
Mergând, șezu pe scaun ca stăpânii,
În tronu-n care tată-său ședea.
Și loc făcură toți, atunci, bătrânii.
Și-așa-ntre ei Egiptie-acum vorbea,
Acel ce, gârbov, cu sprijinul mânii
Bătrânul trup pe cârje și-l proptea
Și multe și știa din vremi trecute,
Dar om ce-n plânsul inimii durute
Jălea pe-un fiu al său care-i plecase
Cu regele-Odiseu și-alt mult popor
La sfântul Iliu, cel cu mândre case:
Pe-Antif cel bun, iubit al său fecior,
Pe care, viu, ciclopul îl mâncase,
Pe cel din urmă, -n negrul lui ponor.
Și-avea și-alți trei flăcăi, din care unul
Era-ntre pețitori și el, nebunul,
Iar doi vedeau de casă și de-avere;
Dar el plângea pe-Antif, pe-Antif mereu!
Plângând și-acum, el zise cu durere:
„Cu bine să-mi primiți cuvântul meu,
Fruntași feaci și-a neamului putere!
De când dumnezeiescul Odiseu
Ni-e dus cu oști pe-ntunecata mare,
Noi n-am făcut nici sfat, nici adunare.
Și-al cui fu gândul dup-atâta vreme?
E om bătrân, ori de putere plin?
Și care-a fost nevoia să ne cheme?
Vro veste-a prins că oștile ne vin?
Ori poate de vrun rău obștesc se teme,
Pornit de-aici din țară, sau străin?
Oricine-ar fi, mi-e vrednic om. Iar Joe
Să-i dea din plinul tot ce-i e pe voie! ”
A zis, și-atunci simțind îmbucurată
În pieptu-i inima de-un semn cu spor,
Nu stete Telemac șezând, ci-ndată
Ieși la mijloc, stând între popor.
Tăcu atunci mulțimea adunată,
Iar sprintenul la minte Pisenor,
Un crainic vechi, i-a pus în mâini toiagul.
Răspunse-ntâi la ce vorbi moșneagul:
„Iubite moș! De față e bărbatul
Acel ce v-a chemat. Și-s eu. Dar vești
Că oștile ne vin cu-nstrăinatul
Părinte-al meu, eu n-am. Și nici obștești
Nevoi nu m-au făcut s-adun azi sfatul.
E numai lucrul meu care dorești
Să-l știi; și-i rău, căci azi e-ngrămădită
Pe casa mea o pacoste-ndoită.
Întâi, că mi-am pierdut un tată care
Aci-ntre voi ca rege-a stăpânit,
Și bun și blând și numai îndurare.
Iar celalalt, cu mult mai de jălit,
Ce-mi duce casa spre-o ruină mare,
Sînt prinții-acestui neam ce-au năvălit
Și cer pe mama toți cu stăruință.
Și-acum nici mamei nu-i e pe voință,
Nici ei, de teamă, nu se duc la tata
Miresei lor, la el, care-ar putea,
Zic singur el, să-și înzestreze fata
Și-oricui îi place lui și ei s-o dea.
Ci stând la mine-mi dau averea gata,
Că zi cu zi n-au cumpăt de-a tăia
Și boi și capre și-s stăpâni cu plinul,
Și-ospețe fac și beau și-mi zvântă vinul.
Și-așa mă jăfuiesc și gol mă lasă,
Căci nu-i un om ca Odiseu acum
S-alunge-acest cumplit blăstăm din casă,
Iar noi să-l alungăm, noi n-avem cum.
Deci soarta asta prea amar m-apasă
Și negreșit că voi ajunge-n drum,
Căci n-am pe nimeni prietin la durere!
Eu, da, m-aș apăra să am putere,
Căci soarta care mi-o gătesc e crudă
Și piere rușinos și casa mea.
Mă mir, ahei, cum nu vă prinde-o ciudă
Și cum nu vi-e rușine c-ar putea
Uimiți vecinii dimprejur s-audă!
Uitați că mâna zeilor e grea?
Și, pot, din buni, să ni se schimbe zeii.
Mîhniți de câte rele fac aheii!
Vă rog pe Zevs și pe Dreptatea care
Adun-ori despreună-orice-ntruniri,
Opriți, ahei, această desfrânare!
Căci am și-așa destule-acum mîhniri,
Deci nu-mi mai faceți și-alta mult mai mare
Făcut-a cuiva tata asupriri?
Făcut-a vrun nedrept cu dușmănie
Ca-n schimb acum să-mi dați răsplata mie?
Dar mult mai drept ar fi atunci ca toate
Chiar voi să le mâncați, și-averi și boi.
Și mie mi-ar plăcea așa; căci, poate,
De-ați face-o pe nedrept, eu de la voi
Cu vremea negreșit că mi le-aș scoate!
Atuncea eu, cerându-le-napoi,
Aș sta de voi, cătând în lege scutul,
Și nu mi-aș pierde făr’de rost avutul.
Așa, acum, la ce sfârșit mă mână
Ăst foc fără de leac, de voi aprins? ”
Trânti atuncea sceptrul sfânt din mână
Și foarte mânios apoi a prins
Să plângă mult, și-a plâns cu hohot până
Ce-ntreg poporu-a fost de milă-nvins.
Și nimeni nu-ndrăzni cuvânt să scoată,
Ci singur Antinou ieși din gloată:
„Oh, mândre Telemac! Ce zeu te-ntramă
Să-ți suni ca-n trâmbiți relele mânii?
Dai vina tot pe prinți, cum bag de samă,
Și-ocări le-arunci c-ar face nebunii.
Dar nu-s de vină ei, ci draga-ți mamă,
Că-i nesfârșit burduf de viclenii!
Trei ani acum, și-al patrulea sosește,
De când pe toți aheii ne-amăgește
Și-ochi dulci ne face tuturor de-a rândul,
Pe-ascuns dând veste-oricărui dintre noi
Că-l vrea bărbat, dar alta-i este gândul
Și multe-a mai scornit, și-ntâi și-apoi.
Dar cea mai mare-a fost, că, așezându-l
În casa ei, țesea la un război,
Supțire-o pânză nesfârșit de lungă
Și-așa zicea, și-așa ne strânse-n pungă:
«Vai, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul
Bărbat; dar dati-mi timp (căci am și tort
De-ajuns, și-apoi grăbi-vom și nuntitul)
Să tes dintâi un giulgi de pus pe mort,
Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!
Să nu-mi aud ocări ce rău mă port
Că nu-i făcut un giu’gi, după putere,
Căci strânse doar nespus de mare-avere. »
Așa spunea, și noi credeam ce spuse.
Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,
Dar noaptea, la făclii anume-aduse,
Strica pe-ascunsul toată pânza ei.
Trei ani așa cu vorba ea ne duse,
Bătându-și joc de tine și de-ahei.
Dar când apoi sosi și-a patra vară,
Aceste mari minciuni i se-nfundară,
Căci una din femei ne-a spus ce este;
Și-am prins-o-ntr-adevăr la ea-n iatac,
Stricând urzeli, că-ntrarăm făr’de veste.
I-a fost apoi ori nu i-a fost pe plac,
Silită fu să curme-acea poveste.
Știute-acestea toate ți le fac,
Să știi și tu-n prunceasca ta prostie,
Și tot acest popor de-ahei s-o știe!
Alung-o deci! Să meargă-n pace-acasă
La tată-său! Și-aleagă-și de bărbat
Pe cine vrea și-i place; nu ne pasă.
Dar dacă-și puse gând nestrămutat
Să-și bată joc de noi și nu se lasă
De câte-Atene Palas i le-a dat,
Și minte bună-n cap și gânduri bune
Și mâni de-a țese lucruri de minune,
Și umblă născocind povești viclene
Cum n-a mai iscodit vreun pământean
Atari minciuni, nici Tiro, nici Mikene,
Și nici Alcmene-al tatei miceian,
Nici nime-ntre nevestele-aheiene
(Căci n-a avut nici una cap viclean
Ca mamă-ta), s-o știe de la mine
Că p-asta una n-a-nvârtit-o bine!
Deci noi îți vom mânca și-averi și vite
Cât timp va sta de gândul ei nebun
Ce-l are-acum, să nu se mai mărite!
Ea, negreșit, își face-un nume bun,
Dar ție dor de-averi, o, preaiubite!
Și până când n-o vrea — așa ți-o spun —
S-aleagă dintre-ahei pe cine-i place,
Ce facem azi, mereu de-acum vom face! ”
Răspunse-atunci cel plin de iscusință:
„De-i tata mort ori viu, oricum ar fi,
Ce-mi ceri e lucru peste-orice putință!
Cum crezi tu c-aș putea eu izgoni
Pe mama mea, care mi-a dat ființă?
Și-atâta zestre n-aș putea plăti,
Căci tată-său mi-ar cere aspru sama,
Când însumi aș goni de-aici pe mama.
De rău-acesta chiar de nu m-aș teme,
Mă tem să nu mă bată Dumnezeu
Când mama blăstămând va sta să cheme
Urgia sfântă peste capul meu
Și lumea-ntreagă mi-ar zvârli blesteme.
Tu poți să ceri ce spui. Dar nu pot eu!
Iar ceea ce vă spun de nu vă place,
E larg acest pământ, plecați în pace
Și-ospețe faceți cât le vreți de pline
Și unii pe-alții v-ospătați pe rând,
Mâncând a voastre-averi, dar nu străine!
Iar dacă vi-e mai bine-așa, mâncând
Averea unui singur om, ei bine,
Eu zeii voi chema, la cer strigând
Și Zevs odată tot va bate hoții,
Cânește-n casă să-mi pieriți cu toții! ”
A zis. Iar Zevs, stăpânul fulgerării,
Trimise doi vulturi, din cer senin,
Cu-ntinse-aripi aceștia-n largul zării
Zburau apropiați și-n umblet lin;
Dar când au fost deasupra adunării,
Privind poporul cel de vuiet plin,
Mult timp s-au învârtit pe sus alene
Și multe-n jos ei lepădară pene
Și lung deasupra capetelor multe
Priveau, vestind pierire tuturor;
Și-n urmă, sfâșiați, cu pene smulte,
Zburară-n dreapta peste-orașul lor.
Vai, dac-ar fi voit atunci s-asculte
De sfântul semn mulțimea de popor!
Căci semn văzură și puteau să vadă
Ce rele-aveau asupră-le să cadă!
Vorbi atunci deci Haliters, născutul
Din Mastor, moșul cel ce-i întrecea
Pe toți feacii țării cu trecutul
Bătrânei vieți ce-n urmă-și o avea
Și și-ntre toți mai bine priceputul
La zbor de paseri, de-unde prorocea.
Și-a zis crezând un bine că le-ar face:
„O vorbă s-ascultați, suflări feace!
Dar prinții mai ales, ei să-și desfunde
Urechile! Căci rele sorți văd eu
Plutind asupra lor. Eu nu știu unde,
Dar știu că este-aproape Odiseu,
Urzind — și-aceasta nu o voi ascunde —
Acestor prinți sfârșit și-amar și greu!
Dar și-altor mulți în dulcea noastră țară
Venirea lui le-o fi o zi amară.
Deci noi să facem sfat ce-i mai cu minte:
S-oprim pe prinți și să-i gonim din loc,
Sau plece înșiși ei mai înainte,
Căci asta-i pentru toți mai bun mijloc.
Iar eu aici, eu nu vorbesc cuvinte,
Ci bine știu ce spun, și ca proroc,
Căci știu ce-au fost lui Odiseu ursite
Și toate-acestea văd că sînt sosite,
Precum spuneam și-n ziua blăstămată
Când el plecă-n corăbii de la noi
La Ilion cu-aheii toți deodată.
Spuneam că el răbda-va mari nevoi,
Pierzând pe soți în marea cea sărată
Și, după douăzeci de ani apoi,
Străin și neștiut o să sosească.
Și toate-acum încep să se-mplinească! ”
A zis. Iar Evrimac: „Ascultă-ncoace!
Tu du-te la copii, moșnege-al meu,
Și-acolo fii proroc, să nu se joace
Cu soarta lor mai știu eu care zeu,
Și-abate răul de la ei, proroace!
Într-astea sînt proroc mai tare eu!
Căci multe-s paseri prin văzduh văzute,
Dar n-aduc toate știri de-a fi crezute.
Să știi că Odiseu e mort departe!
Și bine-ar fi, pierit să ne fi fost
Și tu cu el, spre a nu vorbi deșarte
Și-a nu mai fi proroc așa de prost!
Ori vreai pe Telemac să ni-l întarte
Atari prostii vorbite făr de rost?
Ești gol și crezi că poate-acum te-ai drege
Ș-aștepți, dacă ți-ar da, vrun dar, moșnege?
Dar una-ți spui, iar asta va să fie!
Fiindcă tu pricepi și prorocii,
De-o fi să văd că vrei s-ațâți mânie
În ăst băiat, spuindu-i nebunii,
Cu-atât mai rău de el, că n-o să-i vie
De-aici nici un folos, așa să știi,
Iar ție-o gloabă-ți vom trânti, la vreme,
Încât, plătind-o, inima-ți va geme.
Iar pentru Telemac mi-e ăsta sfatul,
Și-i cel mai bun: afară el s-o dea
Pe maică-sa și-alunge-o la palatul
Tătîne-său și-acolo va avea
Și nunta ei, și zestrea, și bărbatul!
Căci pîn-atunci, de-aici, nu cred c-ar vrea
Să plece prinții. Știu de bună seamă.
Căci nouă azi de nime nu ni-e teamă!
Nici chiar de Telemac, oricâte-ar spune
Cu vorbe mari, în neputința lui!
Și nici de câte-ndrugi povești nebune
Tu, cel ce umbli prorocind ce nu-i.
Vorbind așa te faci o urîciune
Acestui neam! Iar celuilalt i-o spui
Că mult mai au averile-i să scadă
Cât timp iubita-i mamă n-o să vadă
Să-și ia bărbat și stă nepăsătoare,
Căci noi aici, păzindu-i cinstea ei,
Ne pierdem vremea-n sfezi bănuitoare;
Și parcă-n lume n-ar mai fi femei,
Să-și caute-oricare una să se-nsoare! ”
Așa vorbi și-acesta printre-ahei.
Și iar s-a ridicat atunci și zise
Iubitul fiu al regelui Ulise ‘
„O, fii pe pace, Evrimac, de toate,
Cu toți aheii! C-ați fi răi și hoți
De-acum nici un cuvânt nu voi mai scoate!

Homer - Odiseea/Cartea III (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Pilos.
Pe larga boltă-ncet urca ieșitul
Din mândra baltă, soarele-arzător,
Ducând lumină sfântă-n strălucitul
Olimp de sus și jos la cei ce mor.
Iar ei soseau la Pil, la-nalt ziditul
Oraș al lui Neleu, al cui popor
Da jertfe lui Neptun zguduitorul,
De negri boi, și-n mal ședea poporul
În nouă hori, iar hora de cinci sute,
Și-aveau de horă câte nouă boi;
Și-așa mâncau în cete desfăcute,
În vremea asta deci aceștia doi
Veneau spre mal cu nava lor cea iute
Și-au tras de-a dreptul în liman apoi.
Au dat deci pânza jos de pe antene;
Și-așa ieșeau; și-ntâi ieși Atene.
Iar ea acum grăbit mergea-nainte,
Iar el urma. Și-i zise ea: „Acum,
Deschis te poartă ca și-un om cuminte,
Căci de-asta doar făcuși atâta drum.
Întreabă-l despre bunul tău părinte,
Ce soart-avu și unde-i mort și cum.
La Nestor mergi, tu singur și de-a dreptul,
Să vezi ce gând îi poartă-n suflet pieptul.
Să-ntrebi de toate-nsuți, și-ți va spune,
Că-i drept și bun, și-n el minciună nu-i”
A zis. Iar Telemac: „Dar cum, preabune,
Să merg eu singur? Și eu ce să-i spui?
Că nici nu știu vorbi cu-nțelepciune
Și nici nu e frumos ca-n fața lui
Să stau și să-l întreb cu de-amănuntul,
Copilului să-i dea răspuns căruntul. ”
Deci lui, Atene i-a răspuns cuvinte:
„Găsi-vei tu și-n mintea ta ce vrei,
Iar multe pune-ți-vor și zeii-n minte,
Căci nu ești unul urgisit de zei. ”
Așa vorbind, grăbit mergea-nainte,
Iar el urma grăbit pe urma ei.
Și-ajunseră-n curând pe malul mării,
Acolo unde-n mijlocu-adunării
Sta Nestor între fii, și-n jur bătrânii,
Frigând fripturi și bând la mese vin
Și-așa-nchinând își preamăreau stăpânii.
Văzându-i deci pe-aceștia doi că vin,
Sărind întâmpinau cu-ntinsul mânii
Pe dulcii oaspeți din pământ străin,
Și-ntâi de toți deci Pisistrat, feciorul
Lui Nestor cel slăvit, sărind cu zorul,
De mână i-a luat cu drag și-i duse
Cu sine-ncet, mergând între-amândoi,
Și-alături lângă rege-apoi îi puse
Pe scaun așternut cu blănuri moi,
Acolo unde însuși el șezuse.
Le-a dat fripturi și le-a turnat apoi
În cupă de-aur vin, pe care-o dete,
Zicând Atenei, mult slăvitei fete:
„Să-nchini acum pentru Neptun, străine,
Căci voi sunteți aici la jertfa lui!
Și-așa-nchinând smerit, cum se cuvine.
Tu cupa cea cu dulce vin s-o pui
În mâna dragului tău soț, să-nchine
Și el apoi, căci cade-se oricui
Pe zei să-i roage-oricând după putință,
Căci toți avem de zei vro trebuință.
Ți-o dau de-ntâi, că ești mai în etate,
Iar el de vârsta mea; și la bătrâni
Noi știm așa, să dăm întâietate. ”
A zis și-i puse mândra cupă-n mâni.
Și-Atene-acum, văzând a lui dreptate,
Căci asta este-ntâi pentru stăpâni,
Sta veselă și mult părându-i bine
Și-așa-ncepu zeița deci să-nchine:
„Ascultă tu, cel ce cuprinzi pământul,
Și-asupra noastră-ntoarce ochii tăi,
Și-aminte ia-ne, mare zeu, cuvântul!
Dă slavă-ntâi lui Nestor și-alor săi!
Și-acestui neam, care-ți cinstește sfântul
Și marele tău nume, tată, fă-i
Răsplată dreaptă cu prisos și bine,
Cum el cu jertfe te-a cinstit pe tine!
Iar nou-apoi, lui Telemac și mie,
Când fi-vom isprăvit ce-avem și noi
De gând pe-aici, tu fă-ne să ne fie
Frumos și-n pace drumul înapoi! ”
Așa ea se ruga cu vorbă vie
Și însăși toate le-mplinea. Și-apoi
Îi dete cupa cea de jertfă-n mână,
Flăcăului să-nchine, sfânta zână.
Și tot așa și dânsul închinat-a.
Apoi când fripte părțile de sus
Le-au scos acum de prin frigări și gata
Pe discuri le-mpărțiră, ei au pus
În fața fiecărui om bucata.
Și-așa mâncau din jertfa ce-au adus.
Deci când au isprăvit apoi mâncarea,
Vorbit-a Nestor și-ncepu-ntrebarea:
„Acum, că-s ospătați cum se cuvine,
Am vrea să știm de oaspeți, cine-s ei?
Ce fel de neam, din care țări străine
Veniți pe drumul umed, dragii mei?
V-aduce poate-o treabă pe la mine,
Ori poate rătăciți ca hoții-acei
Ce-atacă pe străini, când bun li-e locul,
Și-și pun viața-n joc vânând norocul? ”
A zis, iar Telemac a dat răspunsul.
Și-avea-ndrăzneală-n el, că i-o sporea
Și-Atene, dându-i ajutor pe-ascunsul,
Ca și despre-Odiseu el știri să ia,
Și nume bun să-și facă-n cu de-ajunsul.
„Răspuns adevărat tu vei avea
Și nu vom tăinui nimic acestor
Cuvinte ce le-ntrebi, slăvite Nestor!
Din Itaca, de după Nei anume,
Venim, cătând un lucru ce-i al meu
Și nu obștesc. Cătăm vestitul nume
Al regelui cel vrednic, Odiseu,
Să știm de-i viu ori mort prin larga lume,
Căci fiu îi sunt, iar el e tatăl meu.
De toți, câți s-au luptat în câmpul Troii,
Noi știm pe unde ne-au pierit eroii,
De-acesta singur nu știm unde este,
Căci făr’ de urmă Zevs din cer l-a dus
Și nu-i de nicăieri s-avem vro veste.
E viu, ori moartea un sfârșit i-a pus
Pe marea cea cu viforoase creste,
Sau răi dușmani pe-uscat ni l-au răpus?
Și-așa-ntru orbecarea ăstei bezne,
Plângând cuprindem ale tale glezne,
Că poate știi de trista lui pierire
Și însuți tu, murind să-l fi văzut,
Ori poate ai din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasul-n care fu născut!
Dar nu gândi să cruți a mea mâhnire
Spunând mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine să nu-ți pară,
Ci spune drept, pe rând, cum se-ntâmplară.
Deci dacă oarecând iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, sau vrun cuvânt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n câmp pe-al Troilor pământ,
Aminte-acum să-ți fie și-mi arată
Că pentru el, iubite rege, -ți sunt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse! ”
A zis, și-atunci bătrânul îi răspunse:
„Ah, iat-acum tu-mi amintești, iubite,
De câte-am suferit printr-alte țări
Aheii cei cu minți nepotolite!
O, cât necaz în multele-alergări,
Urmând pe-Ahil, în drumuri tâlhărite,
Cătându-și prăzi în largul negrei mări!
Ce-amar pe câmp apoi, dorind surpare
Cetății lui Priam, cea foarte tare!
Și cum pieriră-n jalnicele zile
Toți cei mai buni, bărbat după bărbat!
Acolo-i mort Eant, e mort Ahile;
Și cel asemeni zeilor la sfat,
Patroclu mort; și tu, al meu copile,
Preadulcele-Antiloc cel nepătat,
În care zeii-au pus atâtea daruri!
Vai, câte-am tras apoi și-altfel de-amaruri!
Dar cine-n lume dintre oameni poate
Să spuie tot ce-a fost! Că dac-ai sta
Și cinci și șase ani pe-aici, nepoate,
Poți tot să-ntrebi, și n-ai mai aștepta
S-auzi sfârșitul, ci sătul de toate
Te-ai duce acasă-n dulce țara ta!
Urzeam cu anii viclenii nespuse
Și-abia vru Zevs din cer și-un capăt puse!
Dar nimeni nu putea să se măsoare
La minte cu-Odiseu cel bun! Și nici
Să-ntreacă om în viclenii sub soare
Pe tată-tău (de ești al lui, cum zici.
Și pari a fi, căci prea potrivitoare
Cuvinte-aveți! Și-așa cum stai aici,
Ai lui sunt ochii tăi, a lui făptura
Și vorbe dulci la fel vă scoate gura!).
Acolo, dară, eu și-al tău părinte,
În toată vremea lungului război,
Noi n-am fost doi, ci unul în cuvinte
Și-n toate-am fost un suflet amândoi,
Și-urzeam cu sfatul și-ndrăzneața minte
Tot cum ar fi mai bine pentru noi.
Deci după ce-am prădat cetatea naltă
Și toți apoi ne-am despărțit deolaltă,
Intrând, plecam cu navele-ncărcate,
Și Zevs atunci a risipit pe-ahei,
Că nici n-au stat ei toți întru dreptate,
Și-o mare parte-a lor au fost mișei:
Iar Zevs urzi pieriri nenumărate.
Deci mulți au și pierit ca vai de ei,
Căci nemaivrând Atene să-i mai ierte,
Făcu de-ntâi pe-Atrizi să ni se certe.
Chemar-Atrizii deci la sfat soborul;
Dar rău făcând, că ne-au chemat pe-apus
De zi, târziu. Deci s-aduna poporul,
Dar mulți cam grei de vin; și-apoi ne-au spus
Ce-aveau de ne-au chemat așa cu zorul.
Vorbi deci Menelau, iar el le-a pus
La inimă să nu mai zăbăvească,
Ci-ndată, chiar acum, să și pornească.
Dar regele-Agamemnon, de-altă minte,
Oprea pe-ahei în nave-a se urca,
Spre-a face-ntâi sutimea jertfei sfinte,
Crezând astfel că poate-ar împăca
Pe-Atene-n furia ei de mai-nainte.
Dar nici așa el n-o putu-mpăca!
Credea, copilul, vai, c-atât de iute
Poți prinde-un zeu ca gândul să și-l mute!
Deci stând, ei doi schimbau acum injurii.
Poporu-n două se-mpărți-n curând,
Sculându-se cu multă larm-a gurii.
Și-așa deci noaptea o trecurăm stând,
Și unii și-alții frământați de furii,
Și unii pe-alții ne-omoram în gând,
Căci însuși Zevs ne pregătea pierirea.
În zori apoi, o parte din oștirea
Aheilor, în navele-ncărcate
Urcând averi și arme și femei,
Plecam pe-adâncul mării-ntunecate.
Dar alte oști a mândrilor ahei
Au stat pe lângă-Agamemnon nemișcate
Deci eu și Odiseu și toți acei
Ce-am fost cu Menelau, am pus catargul
Și repede-am ajuns să batem largul.
Căci zeul așternu subt noi frumosul
Întins al mării, și sosirăm deci
La Tenedos, și-am dat aici prinosul
De jertfe celor ce trăiesc în veci.
Dar nu gândea cu mintea nemilosul
Părinte Zevs să-ngăduie pe greci,
Ci iar născu o ceartă spre nebine,
De rându-acesta-ntre Odiseu și mine!
Deci toate-acele nave ce-ascultară
De mult pățitul rege Odiseu
Se-ntoarseră-ndărăt la Iliu iară,
Pe plac lui Agamemnon; însă eu,
Cu-atâtea nave câte mă urmară,
Fugeam grăbit, știind că Dumnezeu
Cumplite-acum gândea cu noi cu toții!
Fugea și Diomed, zorindu-și soții,
Ne-ajunse-apoi și Menelau pletosul,
Pe când în Lesbos stam nepricepuți
De-ar fi mai bine s-ocolim stâncosul
Și sterpul Chios, repede-abătuți
Spre-ostrovul Psera, sau să dăm în josul
Mamantului cel plin de vânturi iuți.
Ceream deci semne de la zei, și-aceia
Ne-au spus prin semn să dăm spre Eubeea.
Tăind prin mijloc largul sterp al mării;
Și-un vânt cu șuier ne-nsoțea mereu.
Deci iuți pluteam și-n umbrele-nserării
Ajunsem la Gerest, Tidid și eu.
Deci veseli ars-am jertfe-ale scăpării
De-atâta larg, puternicului zeu.
Tidid apoi, a patra zi de cale
Opri la Argos zborul flotei sale.
Iar eu’ spre Pilos mi-am urmat cărarea,
Căci după ce-ncepu un Crivăț bun,
El nu-și mai conteni de loc suflarea.
Așa sosii, și nu mai știu să spun
Ce-ahei trăiesc și ciți hrăniră marea,
Nici vești dintr-alții n-am putut s-adun;
Dar câte-aud aci-n palat la mine,
Voi spune tot și n-am s-ascund, vezi bine.
Sosi cu toate dusele lui cete
Născutul din Ahil; și-aud apoi
Că-n pace-aduse-acasă Filoctete
Pe câți putu să-i scape din război
Și el și domnul viforoasei Crete.
De regele-Agamemnon știți și voi,
Acei ce stați departe-n mări deschise.
Și știți și de Egist cum îl ucise.
Dar rău pieri și-Egist, ca dreaptă plată!
Oh, bine e când dup-un om ucis
Rămâne-un fiu ca să răzbune-odată
Pe-un tată mort, așa precum fu scris
De-Orest ca să-și răzbune mortul tată!
Deci tu, că ești frumos și cap deschis,
Te poart-așa ca lumea care vine
Să aibă ce vorbi frumos de tine. ”
Răspunse Telemac: „I-a dat, vezi bine,
Pedeaps-Orest, c-avu puteri și loc!
Și-așa-i vestit, și-acum și-n veac ce vine.
Vai, da-mi-ar Zevs și mie vrun mijloc
Să bat pe prinții-acei ce-mi fac rușine
Și-mi vreau și răul! Dar acest noroc,
Cum tatei nu, nici mie tors nu-mi este,
Și-așa deci rabd, căci nu-s ursit Oreste! ”
Răspunse Nestor: „Iacă, preaiubite,
Alt lucru-mi amintești și vreau să-l spui.
Aud că-s mulți acei ce-s în pețite
La maică-ta, și fac ceea ce nu-i
Cu drept, și-urzesc chiar și nelegiuite!
Dar spune-mi drept: cu vrerea te supui?
Sau poate te urăște-ntreg poporul
Și-un zeu îți e, prin el, răzbunătorul?
Dar bate-va Ulis amar mișeii
De prinți când se va-ntoarce, -așa cred eu.
Ori singur el, ori dându-i mână-heii.
Vai, dare-ar Zevs să fii iubit mereu
De-Atene — ea, mai mult decât toți zeii —
Și tu, cum fu slăvitul Odiseu,
Pe când răbdam la Troia-n câmp amaruri!
Că n-am văzut iubind cu-atâtea daruri
Un zeu pe-un om, cu ea, și cu iubirea
Fățișă-n orice loc! Vai, zei de sus!
Ce-amar ar mai simți ăști prinți pețirea
De-ai fi și tu de-Atene-astfel condus.
Răspunse Telemac: „Mă prinde-uimirea!
Și cum s-o cred? Că mari cuvinte-ai spus!
În veci nu cred să fie-acestea toate.
Chiar zeii dac-ar vrea, și nu se poate! ”
Atene-atunci strigă: „Ce zeu te lasă
Să porți atâtea bănuieli în gând?
Când vrea vrun zeu să-l scape pe-om și-i pasă,
Prea lesne-l scapă, chiar departe stând.
Dar eu mai bine-aș vrea s-ajung acasă
Chiar și târziu și-oricât de mult răbdând,
Decât ajuns curând și făr’ de trudă
Să pier la vatra mea de-o mână crudă,
Precum avu Atridul s-o pățească,
De-a sa nevastă și de-Egist răpus.
Dar negreșit, de moartea cea obștească
Nu pot scăpa nici zeii cei de sus
Pe-un om al lor, oricât să și-l iubească,
Atunci când, împlinind ce i s-a pus
Hotar vieții, vine și-l doboară
Ursita sa și trebuie să moară! ”
Răspunse-Atenei Telemac cuvinte:
„Oricât de jale mi-e, să nu-mi mai spui
De-acestea, Mentor, căci al meu părinte
În veci n-o să mai vadă țara lui!

Homer - Odiseea / Cartea III (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Pilos.
Așa-i fu scris în sfatul vrerii sfinte!
Deci nu-mi vorbi de el! Eu însă vrui
De-altce să-ntreb pe Nestor, că-n dreptime
Și-n minte multă nu-l întrece nime,
Și-aud că el văzu, domnind poporul,
Trei rânduri de vieți! Și este-acel
Cui drept ar fi să-i zici nemuritorul!
Uimit eu stau uitându-mă la el.
Deci spune-o, Nestor, tu, apărătorul
Și fala neamului aheu, ce fel
De moarte-avu Agamemnon craiul,
Și unde-a fost deci Menelau bălaiul
Pe când ucise-acest Egist pe-Atride?
Și cum urzi vicleanul uneltiri
Încât el slabul a putut ucide
Pe-un rege tare și cuprins de-oștiri?
N-a fost pesemne-n țările-argolide
Atridul Menelau, ci dus pe-airi?
Și-n pace deci putu, urmându-și țelul,
Să fie-așa-ndrăzneț Egist mișelul?”
Răspunse Nestor cel bătrân: „Voi spune
Deci toate-adevărat, precum le știu.
Dar însuți vezi, că minți în cap ai bune,
Cum fu cu-acest a lui Atride fiu.
Căci mâna dac-ar fi putut-o pune
Pe răul de Egist, să-l prindă viu,
Sau nengropat măcar, întins pe masă,
Atunci când Menelau s-a-ntors acasă,
Nici parte pe mormânt, măcar de-o mână
De lut pe el Egist n-ar fi avut,
Ci ruptu-l-ar fi cânii prin țărână
Și hrană corbii-n cuib l-ar fi făcut,
Și nici la cap plângându-i vreo bătrână
Bociri, aheii nu i-ar fi văzut,
Căci el într-adevăr, tu, Zevs preasfinte,
Cumplite gânduri și-a fost pus în minte!
Că-n timp ce noi făceam nemuritoare
Mari fapte-n Troia, el pe-atunci stetea
În fundul țării Argos la răcoare
Și, vrând pe Clitemnestra, o scotea
Din mintea ei, cu vorbe-amăgitoare.
Nu-l vru, ce-i drept, destulă vreme ea
Și relei fapte mult se-mpotrivise,
Căci buna minte încă nu-i pierise
Și-avea cu ea și-un cântăreț, să vadă
De cinstea ei, și-adins de-Atride pus
Să-i apere nevasta de vreo nadă.
Dar când ursita zeilor de sus
Pe-aceștia-i înnodă, ca ei să cadă,
Atunci Egist într-un ostrov l-a dus
Pe-acest proroc, lipsit de-ale mâncării,
Lăsându-l pradă paserilor mării.
Voios pe ea îns-o sui-n palatul
Și-odaia lui. Deci vecinicilor zei
El multe coapse-a ars, nerușinatul,
Și aur mult el dete pentru ei
Și mult stetea și-n temple cu-atârnatul
De-odoare mari țesute de femei,
Căci mare-o faptă săvârșise-n pace,
Cum n-a crezut nicicând să poată face.
Noi dar, plecând din Lesbos împreună,
Veneam și eu, și Menelau venea,
Cu-același gând și-aceeași voie bună.
Când flota însă Suniu-l ocolea,
Lovit-a Feb, din zarea de-unde tună,
Cu tari săgeți cârmaciul ce-l avea
Pe nav-Atrid, și-l dete-așa pieririi
Cu cârma-n mâni, în mijlocul plutirii,
Pe Fronte-Onetoridul, unul care
Fu cel mai meșter dintre câți erau
Să poarte-o cârmă-n vânt oricât de tare.
Acolo deci s-opri și Menelau,
Deși grăbit, să-i facă-nmormântare.
Dar când apoi plecând ei alergau
Cu vântul bun ce li-l dădură zeii
Și-ajunși au fost la muntele Maleii,
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Turna asupră-i, cu năpraznic hui,
Suflări de vânt, ce-al mării câmp scurmându-l,
Cumplit rostogoleau de spaim-oricui
Cât munții valuri, largu-ntreg umplându-l.
Deci duse-o parte-a ruptei flote-a lui
În jos spre Creta, cătră locu-n care
Un râu, Iardanul, curge-n larga mare.
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Acolo-n mare-aproape de Gortin,
Și-acolo valuri, dinspre Fest, în cotul
Din stânga ei năvălitoare vin
Când mari și iuți le prăvălește Notul.
O parte-a flotei deci intra deplin
În strâmtul loc, și toate se sfărmară.
Dar oamenii-au scăpat la mal afară.
Dar cinci corăbii i le-mpinse vântul
La vale spre Egipt, și i-au scăpat.
Acolo Menelau deci în pământul
Cu limbi străine-averi și-a adunat
Și aur mult și câte vru preasfântul.
Ci-ntr-ăst răstimp Egist cel blăstămat
Urzi prin Argos relele și-omorul,
Sfârșind pe-Atrid și supuind poporul.
Deci șapte ani el stăpâni-n Micene,
Ci totu-n urmă i s-a-ntors în rău.
Căci iat-Orest se-ntoarse din Atene
Și-ucise, răzbunând pe tatăl său,
Pe-acel Egist cu iscodiri viclene.
Și chiar făcea pomene-acest flăcău
Atât pentru Egist ucis de-aramă,
Cât și pentru becisnica sa mamă,
Și-n ziua asta s-a-ntâmplat să pice
Acasă Menelau cu multe-averi,
Pe cât putu-n corăbii să ridice…
Deci vezi și tu, nu face-ntârzieri
Ca nu cumva cât timp lipsești, voinice,
Să-ți facă prinții-acasă laț să pieri
Și domni s-ajung-apoi averii tale
Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale.
Deci mergi la Menelau! Te-ndemn, fărtate,
Să mergi la el. Căci numai de curând
E-ntors de peste mări atât de late
Încât nici paseri, cele iuți, zburând
Nu pot în cursul unui an străbate
Atâta larg, iar bietul om nicicând
Nu poate-avea nădejde că mai scapă
De-l prind furtuni pe-atâta larg de apă.
Deci chiar acum și nezăbavnic pleacă
Pe nava care-o ai. Dar dacă vrei
Să mergi pe jos, pe-ntinderea cea seacă,
Îți dau pe unul dintre fiii mei,
Cu cai și car și tot, să te petreacă.
Să-l rogi despre-Odiseu să-ți spuie ce-i,
Și n-o să-ți mintă, că-i cu gânduri coapte.”
A zis. Și da-n apus. Și-apoi fu noapte.
Și-a zis Atene-atunci, luând cuvântul:
„Slăvite Nestor, bune-au fost ce-ai spus!
Dar vreme este, lui Poseidon sfântul
Să-i bem păharul cel din urm-adus!
Deci frigeți limbi, căci s-a umbrit pământul
Și sfânta zi subt el de mult s-a dus.
Nici nu-i frumos să stăm prea mult la masă
Și-i vreme-acum de somn și dus acasă.”
A zis. Și le-au turnat pe mâni, și-umplură
Prin cupe vinul crainicii ahei;
Au fript și limbi, și veseli începură
Să-nchine toți puternicilor zei;
Și-atât cât le-a plăcut să bea, băură
Atene-apoi și Telemac al ei
Făceau gătiri, rupând orice zăbavă,
Să plece-acum la mal în neagra navă.
Dar Nestor îi oprea: „O, nu, străine!
Ferească Zevs și zeii să vă las
Din casa mea, să mergeți de la mine
Ca și din casa unui om rămas
Sărac-lipit și gol de-oricare bine,
Nici țoale-având și nici un loc de mas
Și nici de oaspe-n casă pat mai moale!
La mine-i loc destul, și pat și țoale.
Și cât mai am suflarea cald-a vieții,
Eu, Nestor, asta n-aș putea s-o fac;
Și cât îmi vor trăi-n palat băieții,
Nu pot răbda să las pe Telemac
Să doarmă-n mal pe-o navă, ca drumeții!”
Răspunse-Atene-atunci: „Și-așa mă-mpac.
El cată să te-asculte-acum, bătrâne,
Și-așa e și frumos, și deci rămâne
Să doarmă-n casa ta, căci dânsul poate.
Eu plec la navă, pentru soții mei,
Că grija ei ne-o duc și-așteaptă, poate.
Dar și de-altfel mă laud că-ntre ei
Sunt cel mai vârstnic și-ngrijesc de toate,
Căci toți, ca Telemac, sunt tinerei
Și nici nu sunt argați cu plată, bieții,
Ci vin de dragul lor și-al tinereții.
Iar mâine-abia ce va albi lumină,
Eu plec la cauconi, așa socot,
Căci am la ei de mult, și nu puțină,
Datoare-o sumă, și-aș voi s-o scot.
Iar lui, fiindcă zeii-au vrut să-ți vină
Ca oaspe drag, ajută-i deci de tot:
C-un fiu de-al tău trimite-l c-o trăsură
Și cai voinici și buni de-alergătură.”
A zis Atene-așa, și ridicată
Zbura cu zborul linei cucuvăi;
Și toți au stat cu inima mirată.
A stat uimit și Nestor între-ai săi
Și-a prins de mâni pe Telemac deodată:
„Tu nu vei fi-ntre cei fricoși și răi,
Căci iată zeii te petrec, copile,
De-acum, din pragul tinerelor zile!
Căci n-a fost nimeni altul dintre-aceia
Ce-au casele pe-Olimp, n-a fost alt zeu,
Ci numai fiica ta, Tritogoneia,
Părinte Zevs, pe care și-Odiseu
Cu cinste ne-o ținea-ntre zei a treia.
Te-ndură, zână, deci de neamul meu,
De fii și de nevasta mea, stăpână,
Dă-mi nume bun și moartea lor amână!
Iar ție-ți voi jertfi un june, iubite,
Cu largă ceafă și cu mers neblând,
Nepus la jug, cu coarnele-aurite.”
Așa vorbi bătrânul domn, plecând
Cu fii și gineri și mulțimi pornite
Spre-naltul său palat. Și-n urmă, când
Ajunseră-n odăile umbroase,
Șezură toți la rând pe bănci frumoase.
Iar el pentru-nchinat un vin le dete
Păstrat de unsprezece ani, și-abia
Acum deschis din chiupul unde stete.
Pe-acesta deci prin cupe li-l punea
Și mult el se ruga grozavei fete
A Tatălui, spre-a fi iubit de ea.
Deci bând apoi destul din vinul dulce,
S-au dus pe-acasă toți ca să se culce.
Dar bunul Telemac acolea mase,
Durmind în pat, săpat în cerdăcel,
Iar Nestor moșul lângă el culcase
Pe-al său fecior, pe Pisistrat, acel
Ce-acum flăcău el unu-i mai rămase.
Iar Nestor în iatac durmi și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul
Și doamnă-sa-i făcu, nevasta, patul.
Iar când veni și faptul dimineții,
Sculat bătrânul și ieșit ședea
Pe-o laviță cioplită, sub păreții
Palatului, din piatra ce lucea
Ca untdelemnu-n cioplitura feții.
Neleu pe-această bancă des ședea,
Dar el pe-atunci, de mult urmând-și sorții,
Intrat era-n locașurile morții,
Și-acum sta-n locu-i Nestor, purtătorul
Toiagului. Ieșind de prin palat,
Pe rând i se-aduna-mprejur poporul
De fii: Aret și Stratiu cel bărbat,
Perseu și Trasimede luptătorul
Și Ehefron; și-n urmă Pisistrat
Venea cu Telemac, și-umplură rândul,
De mâni pe el lângă bătrân ducându-l.
Iar Nestor începu: „Într-o clipită
Să-mi faceți, dragi copii, ce-aș fi dorit!
Și-ntâi să dăm Atenei mulțămită
Că ieri la jertfe-aievea mi-a venit.
Deci unul meargă-n câmp, și să-mi trimită
Văcaru-n vale-un june împodobit;
Iar altu-n mal s-alerge și să vază
Ca, numai doi vîslași lăsând ca pază,
S-aduc-aici pe dulcii frați de cruce
Ai oaspelui ce șade-aci-ntre noi.
Alt om dup-argintar mi se va duce,
Să sufle aur coarnelor, și-apoi
Voi ceialalți vedeți să mi s-apuce
De lucru-argații, că se lasă moi.
Să puie mese, bănci, s-aștearnă locul,
S-aducă apă și să-ncingă focul.”
A zis. Și gâfiiau fugind cu toții.
Sosi și juncul cel cu pașii grei;
Din neagra nav-apoi sosiră soții,
Venind și-Atene zâna-n rând cu ei.
Sosi și-un argintar ce-aduse loții
Și alte scule câte au acei
Ce știu lucra-mpodobituri de fală,
Cu clește și ciocan și nicovală.
Deci scoase Nestor aur, și-argintarul
Pe coarne-l potrivea frumos și-astfel
Încât s-o bucure pe-Atene darul.
Iar Ehefron de-un corn, și Stratiu cel
Voinic ținea de-alt corn, și cu păharul
De jertfă-Aret veni ținând supt el
Buchet de flori și apă din fântână,
Și orz ținea-ntr-un coș într-altă mână.
Ținea toporul cu-ascuțișuri bune
Voinicul Trasimed; ținea Perseu
Un vas gătit, ca sânge-n el s-adune.
Iar Nestor începu, chemând pe zeu,
S-arunce-n foc, cu multă rugăciune,
Și peri din fruntea juncului, mereu,
Și orz pe sfânta vatră să presare,
Și nu-nceta chemând cu rugă mare.
Iar când sfârși, se-nțepeni feciorul
Cel vrednic, Trasimed, și-aproape stând,
Izbi pe june în ceafă cu toporul.
Cu mușchii cefei rupți, căzu gemând
Și-adânc pe ochi i-a-ntins pierirea norul
Evridica atunci, cum sta văzând,
Cinstita doamnă, mare-un țipet dete,
Și-n cor țipară și nurori și fete.
Apoi l-au ridicat de jos și, gata
Ținându-l toți, cu-arama Pisistrat
Îi rupse-adânc din vine beregata.
Un negru val de sânge-a rîurat
Și sufletul din june atunci zburat-a.
Deci coapsele le-au scos și-apoi bogat
În seu le-au învălit, în pături grele,
Și-au pus și crunte măruntăi pe ele.
Bătrânul deci le-ardea pe crengi uscate,
Turnând deasupra vin, iar fiii săi
Țineau pe foc frigările-ncrîngate.
Când ele-au ars de tot, iar măruntăi
Ce-au fript dintâi au fost acum mâncate,
Tăiară-n pripă sprintenii flăcăi
Întregul june, și cărnuri împărțite
Frigeau acu-n țepușele-ascuțite.
Ci-n vremea asta a lui Nestor fiică,
Frumoasa Policaste ce-o avea
Din toate-ale lui fete cea mai mică,
Spăla pe Telemac și-i aducea
Manta pe largii umeri și tunică.
Deci când ieși din baie, el părea
Un zeu la chip, și toți doreau să-l vadă;
Și-așa el lângă rege-a mers să șadă.
Și fripte-având fripturi prisositoare,
Mâncau acum, și-n veselul păhar
Turnau voinici cu mâni alergătoare.
Deci când au isprăvit și-al jertfei dar,
Vorbit-a Nestor vorbe zburătoare:
„Băieți ai mei! Să puneți la un car
Doi cai frumoși, cu umblete zburace,
Să plece-al nostru oaspe-acum în pace!”
A zis, iar ei aduser-o trăsură
Cu roibi frumoși și cu-nfocate nări;
Și-n car a pus și pini și băutură
Femeia casei, și tot rari mâncări,
De care numai regii pun în gură.
În car deci Telemac, între urări
Urcându-se și-alături lui, să mîie,
Voinicul Pisistrat a-ntins de frîie
Și-a dat cu biciu-n cai, iar ei zburară,
Lăsând orașul Pilos, și mereu
Întreaga zi zburau pe câmp pe-afară.
Veni și-Amurg, și-umbrea-ntunerec greu
Și-ajunși în Fere, la Diocle-ntrară,
Acel ce-a fost nepot al lui Alfeu,
Iar tată-i fuse Orsiloh bătrânul;
Și-au mas aici, și-i ospăta stăpânul.
În zori deci Pisistrat fugarii-i prinse
Din nou la car, iar caii din picior
Băteau în curtea cea cu pietre linse.
Deci el plesni din bici, iar caii-n zbor
Treceau pe câmpul cel cu holde-ntinse.
Și-n urm-au isprăvit și drumul lor,
C-așa zburară roibii iuți ca focul.
Iar soarele-apunea și-umbrea tot locul.

Homer - Odiseea / Cartea IV (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Atunci Tididul și-Odiseu, noi, dară,
Din cal ni te-auzeam strigând pe-afară,
Și-am vrut să și ieșim, noi doi, la tine,
Ori glas să dăm. Ne-opri însă-Odiseu:
Și-așa tăceam, și toți tăceau, vezi bine.
Deci vru să strige singur Anticleu,
Dar el l-a prins de bot și-l strânse bine
Cu mâini voinice și l-a strâns mereu,
Cât timp ni te-au ținut pe-acolo zeii.
Și-așa scăpă de rău pe toți aheii.”
Răspunse Telemac: „Vitează fire
Avut-a tata-n toate ce-a făcut,
Dar asta-i lucru și mai de mâhnire!
Căci toate-acestea lucruri n-au putut
Să-l mântuie de trista sa pierire,
Chiar inimă de fier să fi avut.
Dar haide-acum, trimiteți-ne-n pace,
Căci timpul semn spre somn de-acum ne face.”
A zis, și-apoi porunci Elena dete
S-aștearnă pături pe-așternutul pus
În mândrul cerdăcel de sub părete,
Cu mândre țoale moi, și larg și sus,
Și cergi pentru-nvălit. Deci roabe fete
Cu facle-n mâini în grabă s-au și dus
Și pat făceau, la zările luminii.
Un crainic a condus apoi străinii,
Pe mândrul Telemac și nepătatul
Născut din Nestor, unde-acestor doi
Frumos și-nalt li se gătise patul.
S-a dus și domnul Menelau apoi
În cel mai dindărăt din tot palatul
Iatac al său, și-n pat cu velinți moi
Durmi și el, și-alături lui, nevasta,
Frumoasa-ntre femei, Elena asta.
Când roșul cer apoi în zori s-aprinse,
Sculându-se viteazul domn din pat,
Vestminte-a pus pe el, și larg încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu păru că iese din palat.
Aproape-apoi pe Telemac chemându-l,
Ședeau alături, și-i vorbea-ntrebându-l:
„Voinice-al meu, tu stai acum și spune
Ce dor împinse lungul drum al tău
Spre țara mea? Vro grijă te răpune?
Obștesc e lucru, ori vrun propriu rău?
Aș vrea de-altfel să fie lucruri bune.”
Răspunse-atunci cumintele flăcău:
„Vestite Menelau, răspunsul-i gata:
Eu viu s-adun vro veste despre tata.
Că-mi duc mișeii casa spre ruină
Și-mi piere munca de pe câmp, și tot.
Și casa, rege, de dușmani mi-e plină
Și-mi taie boi și oi și vinu-l scot
Cu vedrele și nu se mai alină
Ai mamei pețitori! Eu nu mai pot,
Căci praf acum din casa mea s-alege!
Deci vin ca să-ți cuprind genunchii, rege,
Să-mi spui ce știi, căci trista lui pierire
Cu ochii tăi tu poți s-o fi văzut;
Ori poate-ai prins din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasul-n care fu născut!
Dar nu gândi să cruți a mea mâhnire,
Spunând mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine, rege bune,
Ci golul adevăr și-ntreg mi-l spune!
Și dacă oarecând iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, ori vrun cuvânt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n câmp pe-al Troilor pământ,
Aminte-ți fie-acuma și-mi arată
Că pentru el, iubite rege, -ți sunt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!”
A zis, și-oftând Atride-așa răspunse:
„În patul unui om atât de tare
Au vrut să doarmă, deci, cei slabi și răi
Dar cum când o cerboaică biata, care
Își culcă-abia născuții pui ai săi,
Acolo unde cuib un leu îl are
Și pleacă la păscut prin munți și văi,
Iar leu-ntrând în cuib sub labă-i pune
Și-așa cu-o moarte jalnică-i răpune.
Așa cu ei va face și-al tău tată!
Vai, dare-ar Zevs să fie precum știu
Că-n Lesbos fu, -n cetatea cea bogată,
Când ceart-având cu-al Filomelei fiu,
Sculându-se-l trânti cumplit o dată,
De-au râs aheii toți. Așa, de-i viu,
Să dea acasă gloatei pețitoare
Sfârșit grăbit și-amară-nsurătoare!
Iar de-altele ce-ntrebi, apoi, iubite,
Eu n-aș putea să spun nimic de el
Decât ce știu și eu din auzite,
Și n-aș voi, firește, să te-nșel.
Dar n-am s-ascund ca lucruri tăinuite
Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel
Ce spune-adevărat; pe-acestea toate
Pe rând o să le spui cu drag, nepoate.
Aveam să plec deci mare-atunci dorință.
Când fui la Nil mult timp oprit de zei,
Căci nu le detei jertfe-ntru priință,
De boi voinici, căci una cer și ei:
S-avem mereu aminte-a lor voință!
Deci este-acolo-n largul mării cei
Cu valuri mari, în fața și-n hotarul
Egiptului, un loc ce-i zice Farul,
Departe-atâta loc cam cât străbate,
Plutind o zi, un bun și iute vas,
Când are bun și iute vânt din spate.
Acolo-i un liman, prea bun de tras
Corăbii-n el, că, stând și apărate,
Iau apă de băut și fac popas.
Deci douăzeci de zile mă ținură
Acolo zeii prins, căci nu bătură
De loc suflări de vânt care să poată
Să dea corăbii clipă de pornit.
Și-așa merindea ni-o sfârșisem toată.
Iar soții-mi flămânzeau, și-am fi pierit,
De nu s-ar fi-ndurat ca să mă scoată
O fat-a lui Proteu, că m-a-ntâlnit
Mâhnit umblând, și singur, Idoteea,
Departe de fărtați, căci bieții-aceia
Răzleți întreaga zi-și vânau norocul
Cu undița la mal să prindă pești,
Iar foamea-n măruntăi le-ardea ca focul.
Văzându-mă, mi-a zis: «Copil ce ești!
De-atâta timp și n-ai aflat mijlocul
Să scapi de-amar? Ori singur ți-l voiești?
Că rabzi în chip prostesc, cum nu se cade,
Iar inima-n tovarășii tăi scade! »
Răspunsei eu: «Oricine-ai fi, te scoate
Norocu-n drumul meu, dacă te pleci
Spre-al meu necaz! Nu vrând eu rabd. Dar poate
Greșii ceva la cei ce sunt în veci.
Dar zeu ești tu și-un zeu le știe toate.
Vorbește, zână, și-mi arată deci:
Ce zeu m-oprește-aici și nu mă lasă,
Și cum va fi și drumul meu spre casă? »
Răspunse ea atunci: «Acum. străine,
Voi spune tot, iar tu să mă-nțelegi.
Pe-aici un moș de mare zilnic vine,
Și-ți spune-orice-adevăr, când poți să-l legi,
Proteu cel din Egipt, căci știe bine
Ce-ascunde-adâncul larg al mării-ntregi.
Neptun îi este domn, și-așa se zice
Că-i tatăl meu și-i sunt deci dintre fiice.
Din gura ăstui moș putere-ai scoate
Întregul adevăr, dac-ai putea
Să-l prinzi pândindu-l, căci ți-ar spune toate.
Și cum să pleci și ce drum vei avea.
Să-ți spuie însă și-alte lucruri poate,
De-acasă din palat, dacă vei vrea,
De rău și bine-orice-ntâmplări trecute,
De cînd ești dus cu nava ta cea iute. »
Așa mi-a zis, și-așa i-am zis cuvinte:
«Dar spune-mi tu ce laț aș face eu,
Să-l prind, că-i zeu și poate ști-nainte,
Și-așa el s-ar feri de lațul meu.
Că-i lucru greu și-adese necuminte
Să-ncerce-un om să facă rob pe un zeu! »
I-am zis, și mi-a răspuns cu sfaturi bune:
«Ascultă deci, că și-asta o voi spune:
Cînd soarele-n amiazi cuptor se pare,
Atunci, ieșind de spume-acoperit
Bătrânul mării din cărunta mare,
Pe cînd Zefirul suflă potolit,
Se culcă-n peșteri unde cuib el are.
Și-n jurul lui tot ies necontenit,
Ies foce, răspîndind putori cumplite
De zoi al mării-n veci nedomolite.
Acolo deci în faptul dimineții,
Culcat în rînd cu focele să fii.
Alege deci cu tine pe băieții,
Pe cei mai tari, pe trei, pe care-i știi
Că-s și-ndrăzneți în punerea vieții.
Căci foarte multe știe viclenii
Acest bătrîn. Și-ascultă cîte poate!
Umblînd dintîi, le numără pe toate,
Pe cîte foce dorm, ca să le știe
Cu numărul, tot cinci și cinci, și-apoi
Se culc-așa-ntre-atîta turmă vie,
Cum doarme-n cîmp ciobanul între oi.
Văzîndu-l deci culcat, atunci vă fie
Puterile și inima cu voi,
Și strîns legați pe moșul negrei ape,
Oricît s-ar zvîrcoli, cătînd să scape.
Deci el lua-va-ntîi înfricoșate
Făpturi de spaim-a cîte fiare sînt,
Și foc și apă, dar cu mâini legate
Țineți-l tare-ntr-una pe pămînt.
Dar cînd apoi ca moș o să s-arate
Precum ieși din val, și-avînd cuvînt
De om ca voi, slăbiți atunci cu strînsul
Și dîndu-i drum, să-ntrebi să spuie dînsul:
Ce zeu asupră-ți cu mânie cată
Și drum pe mare cum vei fi avînd? »
A zis, și-n mare-apoi pieri deodată.
Iar eu apoi spre maluri scoborînd,
Veneam la nava pe nisip lăsată
Și multe-mi clocoteau de-a valma-n gînd.
Deci noapte fu, și-așa, cinîndu-mi soții,
Dormeam, întinși pe-al mării prund, cu toți
În zori apoi, gătit cu-ale rugării,
Am mers pe mul și mult chemam pe zei.
Și-aveam și tari și vrednici ai răbdării
La orișice primejdie-aici, pe trei.
Iar zîna scufundată-n sînul mării
Ne-a scos în vremea asta patru piei
De foce mari, jupite-acum de-ndată,
Gătind o cursă pentru propriu-i tată.
Deci patru gropi săpai în nisiposul
Și largul mal, și-n gropi intrați apoi
O foarte-amară pînd-aveam în dosul
Acelor piei zvîrlite peste noi,
Căci pînă-n moarte ne-obosea mirosul
Cel tare-al focilor de-al mării zoi.
Dar cine, vai, ca noi așa-nvăliții,
Dormi vrodată-n lume-n rînd cu chiții?
Dar însăși ea ne-a fost lecuitoarea,
Această zînă bun-a sterpei mări,
Căci ea ne-a pus frumos mirositoarea
Ambrozie-a zeilor de sus subt nări,
Și-așa, scăzînd cu mult în piei putoarea,
Spori putința groaznicei răbdări.
Deci stînd, pîndeam să ni s-arate prada.
Iar foce-acum ieșiră cu grămada
Și-n rînduri s-așezau, și mari și grele,
Să doarmă-n mal. Pe-amiazi apoi văzui
Cum iese-ncet și moșul pîndei mele,
Și-umblînd își socotea pe care nu-i.
Deci și pe noi ne numără-ntre ele,
Și-ntins apoi durmea-ntre turma lui.
Noi patru-atunci, sărind cu hui de gură,
L-am prins sub noi cu mare-asupritură.
Dar nu-și uită de multe-nșelătoare
Făpturi bătrînul, și sări semeț
De-ntîi ca leu, cu coamă-ngrozitoare,
Pardal cumplit și mare porc mistreț
Și șarpe lung, și apă curgătoare
Și mare-apoi copac la foaie creț.
Noi însă neclintiți, răbdîndu-i jocul,
Sub mâni îl apăsăm să-și ție locul.
Dar cînd i s-a urît cu-ale făpturii
Schimbări viclene-ntr-una fără grai,
Vorbi-n sfîrșit cuvinte de-ale gurii
Și-a zis așa: «Atride, -acum să stai!
Ce zeu mi te-a-nvățat, să vii ca furii,
Pe-ascunsul să mă legi? Ce lipsuri ai? »
Răspunsei deci: «Tu știi, moșnege, bine.
De ce-nvîrtind-o te mai joci cu mine?
Oprit aci-n ostrov de multă vreme,
Eu n-am nici un mijloc să fac ce vreu,
Iar inima-mi, scăzînd acum, se teme.
Ești zeu și știi, și poți să spui ce zeu
M-oprește-acoalea și mă face-a geme.
Și cum să-ncep pe mare drumul meu? »
Am zis, și mi-a răspuns cu multă voie:
«Ei cum! Tu trebuia să faci lui Joe
Și altor zei din ceruri jertfe sfinte,
Și-n nav-apoi suindu-te să pleci,
Și-atunci puteai, dac-ai fi fost cuminte,
Tot largul mării celei mari să-l treci.
Deci n-ai acum s-ajungi mai înainte
La casa ta și-a taților și deci
Tu n-ai să mai revezi pe-ai tăi tovarăși
Decît cînd vei sui cu nava iarăși
Pe marele Egipt, și cînd o sută
De boi tăia-vei zeilor ca dar;
Mînia lor va sta atunci tăcută,
Dînd drum deschis pe-al mării larg hotar. »
Mi-a zis, și-am stat cu inima pierdută,
Că-mi cere iarăși drumul cel amar
Și-așa de greu, pe sterpul larg al mării.
Și-am zis, punîndu-mi stavilă-ntristării:
«Pe-acestea toate le voi face-n fine
Cum ceri și zici. Și-acum să-mi spui de-acei
Lăsați la mal de Nestor și de mine
De cînd ne despărțirăm de-alți ahei
La Troia-n cîmp: sosit-au toți cu bine
Pe-al mării-ntins, ori au pierit din ei
Pe drum, ori între-ai lor, de mîni ascunse? »
Așa i-am zis, și-așa vorbind răspunse:
«Dorința ta, știi tu ce-amar recheamă?
Și ce ți-e bun să știi ce știe-un zeu?
Că-ndată ce vei ști ce vrei, mi-e teamă
Că trist vei fi și-ai vrea să plîngi mereu!
Pieriră unii și-au rămas o seamă;
Iar dintre capii neamului aheu,
Pieriră doi. Cei morți, la Troia plînșii,
Îi știi, c-ai fost. Deci nu vorbesc de dînșii.
Iar unul, viu, e rob în larga mare.
Eant pieri pe drum, așa c-a dat
Spre stînci la Gire-ntr-o primejdie mare.
Dar și urît de-Atene, -ar fi scăpat
De n-ar fi scos din gur-o vorbă-atare
încît de zei el nu mai fu iertat;
A zis că va scăpa de mări zbătute,
Ori vreau, ori nu, cei vecinici să-l ajute!
Și-atunci Poseidon, auzindu-i gura
Ce hule-a scos, își prinse furca lui
În țapenele mâni, iar lovitura
Făcu să crape-n două-al stîncii grui.
O parte-a stîncii-a stat, dar fărmitura
Pe care sta Eant s-a dus cu hui
În marea care-atît de-adînc scufundă
Că singuri zeii știu cît e de-afundă.
Așa deci, bînd din apa cea sărată,
Pieri Eant. Iar frate-tău, scutit
De Hera-ntîi, scăpa de-o-ntărîtată
Mînie-a mării, pînă ce-a venit
La muntele Maleii, cînd deodată
L-a prins furtuna-ntr-un vîrtej cumplit,
Ce-l dete-n largul groaznicelor ape.
Dar și de-aici lui scris îi fu să scape,
Căci vîntul i s-a-ntors și-n pace-l duse
Spre țara sa; și-ntr-un amurg tîrziu
Sosit-a-n colțul țării, unde-avuse
Tieste casă, iar acum un fiu
Al ăstuia, Egist. Deci jertfe-aduse
Că iar se vede-n dulcea țară-i viu
Și-al țării lui pămînt el sărutîndu-l,
Plîngea cu hohot și s-uimea văzîndu-l.
Dar fu văzut de-acel năimit, cu plată
De două litre de-aur, ce-l pîndea
Cu anu-ntreg, spre-a da de știre-ndată
Că trece Agamemnon, ca să-i ia
Egist putința de-a-și vădi bărbată
Și-acum Atridul inima ce-avea.
Văzîndu-l deci, se scoborî pîndarul
Să-i spuie lui Egist, iar el, tîlharul,
Găsi o cursă-n mintea lui cea plină.
Deci douăzcci, pe cei mai tari, i-a pus
Bărbați la pîndă-n camera vecină.
Iar el, cu cai și care-apoi, s-a dus
La mal, chemînd pe frate-tău la cină.
El, neștiind, veni; și l-au răpus!
Că-n timp ce-l ospătau, pieri eroul
Cum piere-n grajd junghiat de-o mînă boul.
Și-a fost omor așa că nu rămase
Nici unul viu de-ai fratelui tău toți,
Nici unul viu de-ai lui Egist, și-n case
Ei unii pe-alții se-njunghiară toți. »
Și-atît de mare plînset m-apucase
Că-n colb zăceam, cum n-ai de ce să poți
Să fii mai trist; dar cînd, scăzîndu-mi plînsul,
Tăcui puțin, din nou îmi zise dînsul:
«Nu poți plîngînd să-ntorci cele trecute!
Deci pleacă mai curînd și-acuma chiar,
S-ajungi mai iute-n țara ta; deci du-te!
Căci ori găsi-l-vei viu pe-acel tîlhar,
Ori dacă nu, de-Orest, sosit mai iute,
Ucis găsi-l-vei, și-o să poți măcar
Să-i vezi și tu gătirea-nmormîntării. »
Așa mi-a zis Proteu, moșneagul mării.
Iar eu, deși mîhnit, îmi prinsei firea
Și n-am mai plîns. Și iarăși zisei eu:
«Acestora le știu acum pierirea.
Dar cine este-al treilea cap aheu,
Ce-i mort ori viu robit în mare-airea? »
Răspunse el atunci: «E Odiseu,
Născutul din Laert stăpînitorul,
Acel ce-n Itaca domni poporul.
Pe-acesta deci, plîngînd cu mari suspine,
Departe-ntr-un ostrov eu vi-l văzui
La zînă, la Calipso, care-l ține
Cu silă-n casă, iar scăpare nu-i,
Căci n-are navă și nici soți cu sine
Să plece-odată-n dulce țara lui.
Dar ție, Menelau, ți-e scrisul sorții
Nu-n Argos să-ți întîmpini ceasul morții,
Ci-n clipele din urmă te vor trece
La margini de pămînt seninii zei,
În locul unde Radamant petrece
Etern ferice-n cîmpii elizei.
Acolo nu-s nici ploi, nici iarnă rece,
Și-atît de lesne-i viața pentru cei
Ce-acolo stau, că-n veci o dulce boare
Trimite-Oceanul, aducînd răcoare. »
Zicînd, pieri-ntr-al mării-adînc deodată.
Iar eu pornii la navă, și pe cînd
Mergeam așa cu inima-ntristată,
De-a valma toate-mi clocoteau prin gînd.
Cînd fui apoi la nava-n prund lăsată,
Gătii cu soții cina, și-n curînd
Veni și noaptea din adîncul zării,
Iar noi întinși durmeam pe malul mării.
Iar cînd sosi și fiica dimineții,
La larg în apă navele le-au tras,
Din prundul unde-au stat, și-au pus băieții
Catarg și pînze fiecărui vas,
Și-ntrînd și ei, mînuitori lopeții,
Băteau în tact cu vîslele-ntr-un glas.
Și-n apele Egiptului noi, dară,
Precum ni se ceru, ne-oprirăm iară
Și jertte-am dat, de boi tăiați, de-o sută,
Și-așa-mpăcai pe cei din cerul sfînt.
Iar cînd le-a fost mînia-n piepturi mută,
Nălțai pentru-Agamemnon un mormînt,
Spre-a fi cu faimă-n veci nepetrecută.
Plecai apoi spre țara mea, și-un vînt
Frumos lăsară zeii după mine
Și-n scurt răstimp sosii apoi cu bine…
Dar haide-acum și-n casa mea, voinice,
Vro zece zile-ori și mai mult să stai,
Și-apoi te voi lăsa, oricînd vei zice.
Și mîndre daruri îți voi da, trei cai
Și-un car frumos, și vei pleca ferice.
Și-o cupă mîndră, de-nchinat s-o ai
La zei, spre-a-ți aminti de-această cale,
Oricînd vei bea-n tot timpul vieții tale.
Vorbind atunci, așa i-a zis feciorul:
„Te rog acum să nu m-oprești să stau.
Și-un an întreg s-ascuit desfătătorul
Cuvînt ce zeii-atit de-adînc ți-l dau,
Și-un an de-aș sta și nu m-ar prinde dorul
De-ai mei de-acasă, rege Menelau!