Versuri corectate și adnotate
Zbor.De boala de care sufărNu se moare,Ci se trăieşte –Substanţa ei este chiar eternitatea,Un fel de cancer al timpuluiÎnmulţindu-se din sine fără oprire.E o boală impecabilă,O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlăLaminată în văzduhul asurzitor,O cădereCăreia, numai pentru că e fără sfârşit,I se spune zbor.
Din ce regiment sunteți,fraților?Vorbă tremurătoareîn noapte.Frunză abia născută.În văzduhul de suferințăinvoluntara revoltăa omului prezent față cufragilitatea sa.Frați
Marea care se zbate-n celălaltE-ntotdeauna mai puțin amară,Vălul poate să pară numai faldAtunci când îl contempli din afarăȘi spasmul înălțării doar mareeUrmând chemarea căzătoarei luni,În alții suferință e idee,Spectaculare marile furtuni,Prilej de faimă și invidie rană,Moartea numai intrare în Parnas.O, corurile intonând osanaPeste singurătatea unui glas
Am fost clădiți,ca să ne astâmpărăm setea,de noi înșine,cu Roua Viselor,prin gările pustii ale Absurdului,unde se pare că nu vine niciodată,trenul Luminii Divine,pe care o așteptăm,la peronul propriului nostru Destin,desculț și tremurând de frig,în mocirla acestei Existențe,a Deșertăciunii,pentru care am devenit,simple Statui Vivante,așezate prin vitrinele,pline cu neoane stridente de Cuvinte,acoperite de strigătele surde,ale Durerii.
Sus, în orașul efebilor,Pan suferindul – susploile scotochii verzi ai copacilor.Dansul lichid, șerpuitumblă prin ochii bolnavului –trupuri mereu mai albastreși biciuie carnea.Și din fiece fluier al naiuluiies uriașe omizi – dar nici unanu-și mai întoarce spre dânsulunicul ochi.
De-ale păcătosului de mituri,amintește-Ți inocența,o Eternule; și de extazele,și de funestele stigmate.Are semnul Tău de bine și de rău,și imagini în care suferăpatria pământului.
Lumina îi venea din zenit.Așa e-n Auvers mansardaunde-a trăit parcă luni – a trăidacă acoperă-n cazul datnesfârșitul.Van Gogh, Crist al nostru.Zeu vrajbei. În cumpănă cu exploziilesolare.Încăpereastând martoră. Doar lucarnaprin care ceru-și vărsa teroarea ca printr-o pâlnieîntr-un singuramarpahar.
Când se iubesc doi oameni în tăcere,încât destinul ce-ntre ei se-mparterănind pe unul, altul e pe moarte,și-n două inimi caste stă o vrere,și când, eternizat, un suflet ceredin două trupuri zbor spre cer, departe,când c-o săgeată două piepturi sparteaprinde-Amor cu tainică putereși când ei speră cu înfrigurareîntr-un sfârșit comun și, peste-aceste,iubindu-se, nu se iubesc pe … Citește mai mult
Aș fi scăpat de apriga arsurăprin chiar săgeata și prin însuși darul,dar viața mi-o sporește seniorul,pe cât durerea-I spornică-n măsură.De-a fost mortală prima lovitură,cu ea, un sol trimisu-mi-a Amorul,ce-a zis: iubește, arde, altfel zborulnu-l vei cunoaște, către bolta pură!.Eu sunt cel ce te-a-ntors, în anii tinericu ochii suferinzi spre frumusețeace-i călăuză celor vii spre ceruri.
Când un copac e smuls din rădăcină,desprins de sevele ce-l înălțară,ori se usucă, ori, în timp de vară,se-aprinde când e arșiță haină.La fel și biata-mi inimă străină,trăită-n plâns, hrănind-o jar și pară,azi, când e din sălașu-I scoasă-afară,ce rău n-ar omorî-o fără vină?.din Poezii, traducere de C. D. Zeletin