Își trage seva ființei în incolor, neantic,
Lăsând dâră din miezul de unde-i sunt semințe.
E copia luminii ce-o aspiră-n sori, putințe,
În halou-nconjurând-o discret sedus, romantic.
Tipar diform prelung, de neutrini high-speed,
Mesaj de existență când doar difuz se arată,
E simbiotic pură; doar ei sursa nu-i scapă
Și moare totodată! De nu-i, ea umbra, e vid!

Hrănesc planeta de-al meu bioxid
și câine îmi hrănesc și-i fur prietenia,
mă-nchin la mine însumi răspândit pe zid
dintre trecuți; sunt blând… practic și isteria!
Îmi fac iluzii veșnic căci gândesc,
mă-ncânt de unul singur, compun triluri,
mă-nvăț cuvânt, să nu mă uit, mă povestesc!
Mă reproduc din când în când, fac „deal”-uri…
Negociez de mic; să am dreptate
mă bat cu pumnii-n piept ca cimpanzeii,
dar nu mai sunt ca ei, am verticalitate
totală; știu cum s-aleg orice… îmi fabric zeii!

Pot să mă storc de lacrimi ca să plâng,
să spele din durere și îmi fac leac
și rictus, strâmbul rău, pot să-mi răsfrâng
într-un surâs candid… ferice să mă fac.
Muncesc cu conștientul să adun
și mă droghez, îmi place să visez,
pun flori la dragi sau știu să mă răzbun
și mă lipesc trup-suflet când dansez.
Nu vreau să mă distrug deși o știu
cum să o fac și pot c-am mai făcut-o,
dar știu de spațiu, timp și știu ce-i „prea târziu”;
că știința, știu, nu-i doar o lecție… am avut-o!

Îmi dau organe făr-a cere schimb,
mă fac tot mai frumos că-l am criteriu,
știu nu doar să înot, să zbor, știu să mă plimb
și mă tot caut… știu de Univers, știu deuteriu!
Ce mult ar fi de spus, că-s un complex;
paradoxal și-un individ autonom,
dar ce-am suprem este că eu iubesc
nemărginit! Sunt singurul ce singur mă iubesc… sunt OM!
Mă mor de drag de mine, îs un genom,
mă recunosc din miliarde, singur, EU
unic reprezentant… multiplicat OM-OM
și-o să mă-nchin etern, la mine… Dumnezeu!!!

M-am trezit brusc, înspre ora șapte, aproape în țipete, fără de dinți, mic și golaș,
fără de păr, ce nici nu mai contează, s-a văzut că pică, grav însă, fără de nicio minte,
într-un fel de cald, de înconjur de palme mângâind, mă pipăind bucăți, pe rușinos panaș,
ce-mi pare a fi, că știu acum că-i s*, dar și ades pe frunte, mi se tot spunând un neînțeles să fiu cuminte.

Sunt, culmea, obosit de viață, ce se pare că-i a mea și doar începe, îs multe, multe ore
și-o dorm, o sorb din sâni ce-mi vor fi mamă, ce-o cunosc acum, jumatea ce mă doare, doare,
rămasă într-o sticluță o lacrimă uscată ca o pată, mată, alburie, de-ochi pierduți pe mine să m-asculte,
parcă aș fi știut ceva să zic… mă îmbie și bărbatul zâmbind larg, ce ne-a adus la amândoi o floare.

Este, se pare, prima zi, când lume multă-i adunată, nici nu știu de ce doar pentru mine… dăinui-va oare, oare?
14.02.2014

E chip de văzut,
E realul de-ascuns.
Cum ciuda de sfat,
Cum clar, nepătruns.

E fată, băiat,
E soţ şi soţie.
Cum prunc înfiat,
Cum dar şi hoţie.

E raza de-ngheţ,
E rece ce arde!
Cum drag în dispreţ,
Cum şişul în carne.

E materia „anti”,
E spaţiul în timp,
Cum bietul, e „dandy”,
Cum iad şi Olimp.

E omul neom,
E mielul, un lup,
Cum vid e atom,
Cum trântor e-n stup.

E râsul un rictus;
E laţ ţinând grindă
Cum platul e ictus,
Cum zoaia-i oglindă.

E luciu-n abis,
E plus în eşec.
Cum ce-ai şi e vis,
Cum vin şi cum plec!

Refren:
Care-am născut din moarte
Și-am crezut că știu de toate, eu
Care credeam în mine
Ca bolnavul în m*****, eu.
Ce-aveam mereu părerea
Că n-am să cunosc durerea, eu
Credeam c-a mea ființă
N-are loc de suferință, eu.

Strofa II:
Eu îmi amintesc de mine
Ca de-o proză scrisă bine, eu
Eu mă-mbăt cu-a mea noțiune
Că există perfecțiune, eu.
Eu mă-mbăt cu poezie
Dar viața-mi dă agonie, eu
Eu îmi vreau iar bucuria
Mi-a ajuns melancolia, eu.

Refren:
Care-am născut din moarte
Și-am crezut că știu de toate, eu
Care credeam în mine
Ca bolnavul în m*****, eu.
Ce-aveam mereu părerea
Că n-am să cunosc durerea, eu
Credeam c-a mea ființă
N-are loc de suferință, eu.