Strofa I:
Eu într-o mână țineam focul
Și cu alta-mi luam norocul
Îmi spuneam mereu pe nume
Într-o lume, doar cu urme, eu.
Îmi puneam mereu amprenta
Mai intensă decât menta, eu
Am ajuns să-mi strig curajul
Dar e dus, ca anturajul, eu.
Refren:
Care-am născut din moarte
Și-am crezut că știu de toate, eu
Care credeam în mine
Ca bolnavul în m*****, eu.
Ce-aveam mereu părerea
Că n-am să cunosc durerea, eu
Credeam c-a mea ființă
N-are loc de suferință, eu.
Strofa II:
Eu îmi amintesc de mine
Ca de-o proză scrisă bine, eu
Eu mă-mbăt cu-a mea noțiune
Că există perfecțiune, eu.
Eu mă-mbăt cu poezie
Dar viața-mi dă agonie, eu
Eu îmi vreau iar bucuria
Mi-a ajuns melancolia, eu.
Refren:
Care-am născut din moarte
Și-am crezut că știu de toate, eu
Care credeam în mine
Ca bolnavul în m*****, eu.
Ce-aveam mereu părerea
Că n-am să cunosc durerea, eu
Credeam c-a mea ființă
N-are loc de suferință, eu.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a deziluziei. Naratorul reflectă asupra trecutului, recunoaște naivitatea și iluziile pe care le-a avut, confruntându-se acum cu realitatea dură și cu suferința.