Refren:
Atât de singur sunt pe acest pământ
Că nimeni nu va ști dacă mai sunt.

Ferească-mă noroiul de noroaie
Ferească-mă ploaia, nor de ploaie,
Ferească-mă singurătatea mea
Ca singur să mă nărui pe podea.

Refren:
Atât de singur sunt pe acest pământ
Că nimeni nu va ști dacă mai sunt.

Și gura să-mi aud cum milă cere
Vreunor pași din vreo apropiere
Și fără nimeni să mă sting în glas,
Pe lume cât de singur am rămas.

Refren:
Atât de singur sunt pe acest pământ
Că nimeni nu va ști dacă mai sunt.

Stătea singur pe o bancă ponosită,
Cu privirea tristă, către nicăieri,
Mişca bastonul său de sprijin,
Gânditor, punându-şi întrebări.
După o viaţă chinuită prin tranşee,
Apărând al patriei hotar,
Azi e părăsit de lumea toată
Şi se pierde între lacrimi de amar.
Se citeşte în privirea-i blândă,
Tristeţe şi dureri nemărginite,
Că poarta lui mereu este deschisă
Dar balamalele, demult sunt ruginite.
Scârţâie doar cumpăna de la fântână
Când îşi scoate apă de băut,
Sau copacii când îşi clatină coroana,
Sub rafalele năpraznice de vânt.
Când soarele se-ascunde după munţi
Şi negura se lasă peste sate,
El intră să-şi aprindă felinarul
Din odaia cu ferestre-ntunecate.
El n-a cerut nimica nimănui,
Nici lauri, nici medalii, nici mărire.
S-a ales numai cu răni pe trupul său
Şi-n suflet cu dureri şi amăgire.
Stătea singur pe banca ponosită,
Cu privirea tristă, către nicăieri.
Parcă aştepta pe cineva să vină,
Să nu moară singur, fără lumânări!