Părăsit de lume și de soartă aspră,
Amintindu-mi de multe șiraguri de clipe
Când nimeni nu-mi va bate la poartă
Când vremea-mi așterne în suflet,
Cenușa ei pură dar moartă.
Și-ncet mi se așterne noaptea,
Cu-a ei neguri purtate pe umeri
Ca și bezna ce mă înghite
Și viforul bate păgânul
Aripile viselor să-mi smulgă.
Și privesc mirat spre cer,
Că nu-i rază să-mi mângâie fruntea..
Oare, mai străluci-va vreodată
Altaru-nchinarilor mele?.
Doar tu iubito ești stejarul nădejdilor mele
Doar tu iubito ești nădejdea iubirii mele.
Vai!.. Tu ești atât de frumoasă,
Dar ești atât de departe
De nădejdea dragostei mele.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de singurătate și deznădejde, accentuate de pierderea unei iubiri. Naratorul se simte abandonat de lume și soartă, căutând un strop de speranță într-o iubire inaccesibilă.