Orfeu – Versuri.pro

Stefan Augustin Doinaş - Eu și Vechii Greci

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Am refăcut din marmură, și-apoi
suflând, din carne, brațele lui Venus,
iar răsuflarea ei m-a răcorit;
la pas, am întrecut pe-un drum de țară
urnirea-acelei broaște ce-l ținea
pe-Achile-n lanțuri; în sfârșit, învins-am
pe Chiron în înțelepciune și
pe-Orfeu în lupta sunetelor pure.
Dar vai! n-am izbutit să dobândesc
convingerea de fier că toate-acestea
chiar sunt cu putință..
Eu și vechii greci
cu totul altfel ne trăim infernul.

Marina Tvetaeva - Orfeu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pluteau un cap şi-o liră-ncoace
Şi zări fugeau neîncetat.
Ci lira-ncredinţa: – E pace!
Iar buza repeta: – Păcat!.
În sânge-argint, pe-arginturi sânge –
O dublă urmă se scurgea.
De stană-s apele adânce
În Hebros – frate, sora mea!.
Tristeţea cruntă sta să-i sape
Şi capul se ruga: – Mai stai!
Dar lira-i da curaj: – E-aproape.
Şi uzele rosteau doar: – Vai!.
Cum nimb în zare se răsfrânge
Pe perne de-ape fără-alint,
Au nu din liră curge sânge
Şi nu din plete curge-argint?.
Aşa, în leagănul de unde,
Ca pe o scară să scobori…
Aşa, spre dulce ostrov, unde
Mai dulce mint privighetori.
Dar, val sărat! De oseminte
Ce ştii? Răspunde! Nu ştiam că…
Le-a scos în plasă, mai nainte,
Dezbrobodită, vreo ţărancă?

Cezar Baltag - Euridice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Din nou,
Euridice, lava erorii mele o aștern și-i rog pe zeii fără patimi să mă întoarcă în infern.
La tronul palidei
Hecate rog câinii lumii de noroi să-mi smulgă văzul din orbite să nu mai pot privi-înapoi
Jos în tunelul mării
Mume, când, albă, te voi fi aflat, mâna să ardă ca un țipăt, ochiul să tacă sugrumat.
Din noaptea mea să-ți dau viață, să te hrănesc cu viața mea, tu ca prin vis să-mi mângâi fața și eu să nu te pot vedea.
Și când tăcuți ne vom desprinde din nesfârșite guri de hău, sângele meu să lumineze spre suprafață drumul tău.
Cu-o sfâșiere fără nume din gură,
Vai, să te sorb, să te aduc din nou pe lume,
Orfeu triumfător și orb,
Focul nu stinge al retinei înalt văz, de tine dor.
Pentru privirea mea din
Hades o lungă noapte sunt dator.
De azi, văduv de privire, să-mi cert zadarnic ochii verzi; nu te mai pot zări, iubire, tu nu mai poți ca să te pierzi.

Cezar Baltag - Orfeu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu dansa!
i-au strigat planetele
trupului,
e ziua când nimic nu dansează
Dacă mă opresc,
gândi, –
lumile au să mă sfâșie
Nu dansa! –
i-a strigat infernul,
azi îți dansezi înăuntrul inimii
Lumea șchioapătă –
și-a zis el –
sau
inima zeului bate aritmie?
Nu dansa, nu dansa i-a strigat umbra, -azi îți calci în picioare sângele
Abia acum, în sfârșit
– și-a spus el –
voi îmblânzi galaxiile
Nu dansa,
– implora lumina. –
e prea târziu în cer: amână-ți razele e prea târziu în văzduh, îți ard aripile e prea târziu pe pământ
El a tăcut și a început să danseze
și încet-încet s-a urnit orizontul
și au pornit
a se mișca toate
și de atunci dansează.
totul împrejur
și nimic nu se mai oprește
Și, iată, cad stelele

Jose Antonio Ramos Sucre - Săgetătorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Urcai treptele de marmură neagră în căutarea săgeții mele trasă la-ntâmplare. Și-o găsii împlântată-n poarta de cedru, împodobită cu motive simetrice.
Obișnuiam să trag c-un arc de-argint, ca cel din brațul lui Apollo, pentru a-mi iscodi norocul. Eram pe punctul de-a ieși în larg pe-o corabie cu vele pătrate, deși mă-ncredeam doar în cele cu pânză triunghiulară. Crescusem satisfăcându-mi nestatorniciile și capriciile.
O femeie apăru din umbră și luând-o hotărât înainte smulse săgeata tremurândă, apoi mi-o întinse fără să spună-un cuvânt. Prezența ei mă împiedicase să-mi ating ținta. O recunoscui ca fiind una dintre dușmanii lui Orfeu.
Rămăsei fermecat de-acea copleșitoare femeie, îmbrăcată în pielea unei pantere.
Mi se păru c-o văzusem în fruntea unei procesiuni terminate cu depunerea ofrandelor la mausoleul celui iubit de Euridice. Expresia ei de furie contrasta cu miezul nopții.
Mă ridicai să apăr înc-o dată cenușa stăpânului și s-alung gloata femeilor isterizate, imitând răcnete sălbatice, dintr-o dumbravă. Și din moment în moment mă așteptam să sufăr răzbunarea acelei viclenii.
Împreună cu mine, femeia sui în corabie și chemă despotic în slujba ei fiarele mării, ascunse prin recife. Matrozii se-nțeleseră din priviri și porniră-ntr-o nouă direcție. Soarele modela din când în când arcul strălucirii sale, de-a lungul talazurilor. Și-o pasăre necunoscută zbura-naintea noastră…
Fui abandonat de propriile-mi puteri pe-un litoral mlăștinos, de unde lesne se putea vedea un monument dedicat furiilor.
Acolo descoperii numele lăcașului ce-mi amintea de jalea lui Oreste.

John Keats - Lui Homer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fiind absent şi foarte ignorant,
De tine şi Ciclade am aflat,
Şedeai pe ţărm şi îţi doreai constant
Pe mări, printre delfini, să fii plecat.
Şi erai orb; dar vălul a căzut,
Căci Jupiter în Ceruri te-a primit,
Neptun un cort din spumă ţi-a făcut,
Şi-albinele lui Pan ţi-au zumzăit;
Pe ţărm, în beznă, focuri licăresc
Şi în prăpăstii sunt copaci şi flori,
În miez de noapte zorii-nmuguresc
Şi ageri sunt cei ochi nevăzători;
La fel şi tu, vezi toate câte sunt,
Precum Diana-n Cer şi pe Pământ.

Radu Gyr - Orfeu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

N-am temple-n Eleusis, sfincși în Tebe,
și nici altare-n Efes pentru zei,
dar ca Orfeu cu mările egee
pe liră îmblânzesc și lupi și plebe.
Zadarnic Afrodita își descheie
sandalele, ispite să-mi înjghebe.
Și cântece și glas nu știu să-ntrebe
decât de una, singura femeie.
Euridice, amfora celestă,
incandescenta, limpedea mea voaltă,
te smulg din lut, din negura funestă,
și-ntr-un vârtej de flăcări laolaltă,
columnă strălucind de sacră forță,
în veșnicie ardem ca o torță.

Rainer Maria Rilke - Orfeu, Euridice, Hermes

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Era-n ciudata sufletelor mină.
Şi ei mergeau ca vine de argint
în întuneric. Printre rădăcini,
sângele care curge-apoi în oameni
ţinea în umbră roşu ca porfirul.
Şi altceva nimic nu era roşu.
Stânci erau pe-acolo şi
păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,
şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,
întinsă peste fundul ei adânc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Şi printre pajişti apăru, domoală
şi blândă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi fâşii de pânză.
Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.
Întâi bărbatul zvelt în mantie-albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, în zare;
şi pasul lui mânca în grabă drumul,
nemestecat, cu mari îmbucături;
şi mâinile îi atârnau, închise
şi grele, dintre faldurile hainei
şi nu mai cunoştea uşoara liră
crescută-n mâna stângă ca un lujer
de trandafiri pe-o creangă de măslin.
Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau:
pe când privirea-n faţă ca un câine
fugea, se întorcea şi iar pleca,
oprindu-se s-aştepte la prima cotitură,
ca un miros auzul îi rămânea în urmă.
I se părea de multe ori c-ajunge
până la mersul celorlalţi doi, care
veneau urcând suişul după el.
Apoi ştia din nou că-i doar ecoul
paşilor lui şi fâlfâirea hainei.
El însă îşi spunea că vin şi ei;
spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul.
Da, vin şi ei (numai să fie doi!),
dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi
îngăduit măcar o dată să-ntoarne capul
(şi dacă o privire-n urmă n-ar strica
tot ce de-abia a fost înfăptuit)
el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin
atât de-ncet şi de tăcut în urmă:
Zeul călătoriei şi-al soliei,
cu pălăria peste ochii limpezi,
purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă
şi fâlfâind din gleznele cu aripi;
iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea.
Ea care-atât de mult a fost iubită
încât de dragul ei a izvorât
mai multă tânguire dintr-o liră
decât vreodată dintr-o bocitoare;
atât de multă-ncât s-a zămislit
o-ntreagă lume-a tânguirii, unde
au fost create toate din nou: pădure, vale,
câmp, drum şi sat şi râu şi vietate;
şi peste-această lume de tânguiri, la fel
ca peste celălalt pământ, un soare
şi-un paşnic cer cu stele atârna,
un cer de tânguire cu stelele sluţite:
– şi totul pentru ea cea multiubită.
Acum mergea, de zeu călăuzită,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.
Şi era singură-n ea însăşi;
şi, plină parcă de-o nădejde-naltă,
nu se gândea nici la bărbatul care
mergea în faţa ei şi nici la drumul
care urca spre viaţă şi lumină.
Şi singură-n ea însăşi era. Şi moartea ei
o împlinea ca un belşug.
Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric
era şi ea de vasta-i moarte plină,
atât de nouă-ncât nu pricepea.
O-nvăluia o feciorie nouă;
şi sexul ei era închis, asemeni
c-o floare tânără când vine seara;
şi-atât era de dezobişnuită
de-mpresurare mâna ei, încât
până şi-atingerea atât de lină
a sprintenului zeu o supăra
ca o mişcare prea familiară.
Nu mai era acum femeia-aceea blondă
care de-atâtea ori cântase-n versul
poetului, nu mai era mireasma
patului larg, nici avuţia
bărbatului nu mai era.
Se destrămase ca un păr bogat,
ca o căzută ploaie se surpase,
ca o merinde-n sute de fărâme!
Era chiar de pe-acuma rădăcină.
Şi când deodată zeul o opri
şi cu durere mare în glasul lui îi spuse:
„A-ntors capul”, nu-nţelese
nimic şi întrebă în şoaptă: „Cine?”
Şi-acum, departe-n faţa luminoasei
ieşiri, sta cineva al cărui chip
nu se putea cunoaşte. Sta privind
cum pe-o potecă albă printre pajişti
zeul soliei, cu priviri mâhnite,
se înturna urmând pe-aceea care
chiar şi pornise înapoi la drum,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.

Rainer Maria Rilke - Sonetul V

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Muşchi al florii, molcom anemona
o deschizi spre zorile câmpiei,
până când în cupa-i, polifona
zare-a bolţii largi se varsă gliei.

Muşchi în muta stea a florii, coardă
a fecundităţii infinite;
când atât preaplin mi te dezmiardă
semnele de-amurg şi mai smerite
nu mai izbutesc să-ţi încovoaie

marginea petalelor răsfrânte!
Legea câtor lumi puteri îndoaie?
Noi trăim mai mult, atotstăpânitori –
Însă-n care dintre vieţile înfrânte
fi-vom în sfârşit deschişi şi primitori?…

Grigore Vieru - Între Orfeu și Hristos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lui Ștefan Andronic.
Pentru că a văzut, ochiul meu a murit.
Lacrima: piatră funerară
Pe mormântul ochiului meu.
Va veni alt cer.
În altă lume se va deschide
Ochiul meu, dând piatra la o parte.