II.
Aici, și-acuma văd gentila față a timpului.
Alene trece-o zi.
Cântări târzii și stele se răsfață
peste ogrăzi. Încet, spre miazăzi un aer tandru curge ca un lapte și oamenii încep a lâncezi
topindu-se, parcă spălați de fapte,
până devin un râu opac.
Prelung
e zvonul grav al bronzului în noapte.
Țărâna-i totul.
Dulci movile-mpung cu iarba lor văzduhul, și se varsă din cer un colb gălbui.
Salcâmul ciung
e-ncoronat într-o mireasmă arsă.
Ai crede oare că-n acest pustiu copilăria, ca o apă-ntoarsă,
mai bate încă drumul cenușiu?
Păianjenul în colțul șurii țese un veac lipsit de clipe, sidefiu.
Finfini albesc în zare, ca mirese.

III.
Aci mă deștepta un crunt văcar
sunând din goarnă.
Deslușeam prin ploaie,
roșcat, cu pete mari, cu pasul rar,
un taur falnic frământând noroaie: pătrată, fruntea legăna o stea.
Venea ca o biserică să-și moaie
catapeteasma-n fulgere, vestea
un ev încălecat. Între picioare purta o dublă, aprigă țeastă,
un lent balans de clopoței-fecioare.
Ieșeau cu muget vacile din curți și se-nșirau greoi pe ulicioare.
Junincile se-nvăpăiau sub burți.
Amestecul de mugete și goarnă stârnea căței sfrijți cu perii scurți.
Și-n timp ce norii se porneau să cearnă a burnița, – sculându-se în două picioare, cu măreața lui povarnă,
ca dintr-odată scânteia de rouă, cumplitul taur năvălea noros asupra vacii, și-ncepea să plouă:
străpunsă brusc, de sus și până jos, țărâna se cutremura de-un ropot iar satul se umplea de-un cald miros
de măruntaie tinere.
Și-un clopot batea-n adânc.
Și ploaia înceta.
Pâraiele se retrăgeau cu șopot.
Noroiul spart sclipea ca o tafta.

IV.
Cu ce funingini lâncede mă-mpresuri, tărâm pierdut?
Aici puteam s-aleg regina cerului din mii de păsări.
Privește vrăbiile prinse-n zbeg!
Privește rândunicile cum taie ca o săgeată orizontu-ntreg!.
Abia târziu, ca dintr-o caldă baie, sar pițpalacii dintre flori de in.
Cu bob de orz colțos în măruntaie
visează potârnichile.
Puțin
stau sturzii-n măr, dar fluieră a saga.
În crengi de prun țârsicile s-ațin.
La ce – această forfotă dulceagă?
Cu primii fulgi sfioși, doar pițigoi și galbiori mai dau o notă vagă
de verde și-auriu, când câte doi cersesc sub flori de brumă la ferestre, va mai abateți încă pe la noi,
sticleți mărunți ca bumbii pe capestre, voi, berze, și voi, lisite, zburând cu șuiere și unduiri maiestre, –
o, pilcuri ce mă-mpresurați urând?.

V.
Aci m-au instruit culori și-arome,
Numai cezarul
Heliogabal
plouind cu crini asupra vechii
Rome
putea să știe avântul canibal
cu care flori, și fructe, și frunzare,
gunoaiele, urina grea de cal,
capitele de fân, lucerna-n zare, bucatele zăcând în găbănaș, dovlecii și cireșele stelare
se năpusteau asupra mea.
Din casă după mulsoarea oilor, o undă de aburi verzi curgea peste imaș.
Putea, oare, copilul să se-ascundă
de lăcomia prunelor dintâi?
Sub piersici, ca-ntr-o mănăstire scundă,
eram mușcat de aur și tămâi;
iar noaptea-n somn, ca îngeri, sfinții aburi
de pâine mă vegheau la căpătâi.
Gutuci ca lămpi lehuză pe dulapuri, mirozna frunzelor de dud, când ard, și izul fad al mușchiului pe jgheaburi, –
o, sat pierdut, imperiul meu de nard!

REFREN:
De ce oare se întâmplă tocmai așa
De ce nu mai e nimic cum demult era
Copilăria a murit, viața e amară
Copiii au dat de PC, nu mai ies deloc afară.
De ce oare se întâmplă tocmai așa
De ce nu mai e nimic cum de mult era
Copilăria a murit, viața e nasoală
Copiii au dat de net, nu mai ies deloc p-afară.
Da, asta e viața, și cu bune și cu rele
Am și eu tovarăși, versurile mele
Că ceilalți stau în casă în mediu lor online
„Vai frate, vii și tu, e atât de fain”.
Proaste multe, pe facebook te mângâiesc.
Te întâlnești cu ele, îți zâmbesc diavolește
Acum îți zic „ce mult te iubesc”
Mai apare unu cu mașina, și leșină..
Gândește-te la tine, ești pe primul loc
Mai puțin cu PC, mai deloc la proaste-n bot
Bagi Tokyo Hotel, te arunci de pe bloc
Deci bagă Hip Hop, e al vieții joc.
O singură întrebare mai am și-am plecat
Ce-o să le povestiți copiilor cu drag?
Eu pot vorbi despre asta întregi nopți
Dar voi! ce-o să ziceți la nepoți?