https://versuri.pro Versuri corectate și explicate Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000 ro-RO hourly 1 https://wordpress.org/?v=6.9 https://versuri.pro/wp-content/uploads/2026/01/cropped-favicon-32x32.png https://versuri.pro 32 32 https://versuri.pro/dan-galbina-clinica-galbena https://versuri.pro/dan-galbina-clinica-galbena#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000 http://versuri.pro/?p=85445 →]]> Septembrie
ca o albină de aur cu elitre grele
septembrie
ca o vulpe furișă peste coline, peste vâlcele
septembrie
ca un șevalet pe care s-au șters degete vopsite-n cinabru
septembrie
se sting culorile încet ca într-un candelabru.
E toamnă
se-ntorc în pământ comorile
țiganii își mănâncă viorile
în arbori parcă fremătă cirezi
pe drumuri e o surpare de monezi.
Septembrie
ca o clinică galbenă în care se așteaptă ploi
septembrie
ca o clinică galbenă în care-ncepe viața de apoi
septembrie
ca o maternitate a frunzelor lehuze
septembrie
ești sigur că raiul e pe aproape
și simți aceasta pe buze.

]]> https://versuri.pro/dan-galbina-clinica-galbena/feed 0 https://versuri.pro/lucian-blaga-zi-de-septembrie https://versuri.pro/lucian-blaga-zi-de-septembrie#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000 http://versuri.pro/?p=88105 →]]> Vino să vezi! În târzia bogată căldură-nchis
între ziduri cine-ar mai sta? Precum a mai fost,
până-n cealaltă zare
încă o dată tărâmul să crească ar vrea. Și-n unghi săgetat
pământul își trimite
cocorii spre cercul cel mare. Lumina ce largă e!
Albastrul ce crud! Unei noi creșteri, văratice-n toamnă,
se pare
c-am fi hărăziți și aleși. Și-o clipă ne e-ngăduit
bănuitului
Sud
să-i trimitem un gând fără greș.
Între frunza ce cade
și ramura goală
moartea se circumscrie
c-un gest de extatică boală. Un joc îngânând
cu lemnoasele membre
sună târziul, nebunul, caldul
Septembrie.

]]> https://versuri.pro/lucian-blaga-zi-de-septembrie/feed 0 https://versuri.pro/cesar-vallejo-vara https://versuri.pro/cesar-vallejo-vara#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=77718 →]]> E vară, plec de-acum. Dar mă-ntâlnesc mereu
al serilor mânuțe ascultătoare
sosești evlavioasă; îmbătrânită tare;
nu vei găsi pe nimeni în sufletul meu.
Vară! Prin balcoanele mele vei trece
cu mari mătănii de-ametist și aur,
ca un episcop trist ce-ar fi venit
din depărtări, să caute, să binecuvânteze
inele rupte mirilor defuncți.
Eu, Vară, plec de-acum. Departe, prin septembrie
o roză e a mea; ți-o încredințez anume;
agheazmă să împrăștii pe toate ale sale
zile de păcat și de îngropăciune.
Dacă, de-atâta plâns, mausoleul
va-naripa și piatra cu raza de credință
tu glasul ți-l înalță în predică, și-i cere
lui Dumnezeu s-o țină veșnic moartă.
Se va petrece totul mai târziu
nu vei găsi pe nimeni în sufletul meu.
Și nu mai plânge, Vară. În brazda ce se cască
se ofilește-o roză, dar ea o să renască.

]]> https://versuri.pro/cesar-vallejo-vara/feed 0 https://versuri.pro/carlos-drummond-de-andrade-seara-de-mai https://versuri.pro/carlos-drummond-de-andrade-seara-de-mai#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=77905 →]]> Precum primitivii care-și poartă cu ei peste tot maxilarul inferior
morților din familie
așa te luam cu mine, seară de mai, atunci când,
în roșeața incendiilor ce mistuiau pământul,
o altă flacără, imperceptibilă, și cu atât mai devastatoare,
mocnea pe tăcute sub trăsăturile mele comice,
și rând pe rând, disiecta membra, încă își mai lăsa palpitante
și condamnate, nu doar fierbinți, porțiuni ale sufletului meu
niciodată până atunci și niciodată mai puternic marcate în noblețea lor
lipsită de rod.
Dar primitivii îi cer relicvei să le dea sănătate și ploaie,
recoltă bună, moartea dușmanului, și nu mai știu ce alte minuni.
Eu nu îți cer nimic, seară de mai,
decât să dăinuiești, în timp și în afara lui, ireversibil,
semn al derutei ce se va consuma până când
se va converti în dovadă de frumusețe pe chipul cuiva
care, în mod precis, își schimonosește trăsăturile, și trece…
Toamna e anotimpul când ies la iveală atâtea crize,
iar în mai, de atâtea ori, murim.
Ca să renaștem, știu, într-o primăvară fictivă,
deja spectrală sub pielița catifelată,
trăgând în întunecime încăpățânarea funebrelor rădăcini
cu care ne vopseam, iar pe veșminte colbul acelor dricuri
de-ngropăciune, seară de mai, în care noi dispărem,
fără ca nimeni, inclusiv iubirea, să mai poată schimba ceva.
Iar cei care-au văzut-o nici nu știau să spună: era procesiune
funebră, tărăgănată, prăfoasă, ori era defilare de carnaval?
Căci n-au existat nici martori.
Niciodată martorii nu există. Doar niște oameni distrați. Curioși, mulți.
Cine recunoaște o dramă, când ea se dezlănțuie, nemascată?
De-ar fi să mor din iubire, nimeni nu și-ar da seama,
toți ar tăgădui. Până și iubirea se ignoră și se brutalizează pe sine.
Până și iubirea se ascunde, ca vietățile vătămate;
nici ea nu e sigură că-i iubire, de cât de des și-a spălat memoria
de resturile de lut și frunze în care se cuibărise. Și rămâne,
pierdută în aer, să se păstreze mai bine,
rămâne o tristețe aparte, imprimându-și pe nori sigiliul.

]]> https://versuri.pro/carlos-drummond-de-andrade-seara-de-mai/feed 0 https://versuri.pro/cincinat-pavelescu-impresii-de-toamna https://versuri.pro/cincinat-pavelescu-impresii-de-toamna#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=79639 →]]> Pădurea veştejită în stânga mea coboară,
Şi-n dreapta, o colină se suie către zări,
Sub roşul ce amurgul pe culmile-i strecoară.
E toamnă pe sfârşite. Pe drum şi pe cărări
Zbor frunzele mânate de vântul ce le poartă,
Cum valul poartă barca pe zbuciumul de mări.
Trosneşte câte-o cracă şi-n umbră cade moartă;
Săracul o să aibă la iarnă uscături,
Natura se-ngrijeşte cu milă de-a lui soartă.
O, fire nenţeleasă, cum inima ne-o furi
Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere,
Tu, care dintr-un mugur dai viaţă la păduri!.
Ştii oare ce duioasă şi tristă mângâiere
E ordinea eternă, pe care-o-ntrezărim
În frunza care naşte şi-n frunza care piere?.
Doar ea mai ne adoarme durerea că murim!

]]> https://versuri.pro/cincinat-pavelescu-impresii-de-toamna/feed 0 https://versuri.pro/johann-wolfgang-von-goethe-fericita-nostalgie https://versuri.pro/johann-wolfgang-von-goethe-fericita-nostalgie#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=80484 →]]> La-nțelepți doar spune-o tare,
căci mulțimea-n râs pufnește,
vreau să cânt ființa care
moartea-n flăcări și-o dorește.
În reci ore de iubire,
martori mărturiei tale,
simți o stranie pornire
când clipesc făclii domoale.
Nu mai stai cuprins de două
brațe-n umbra nopții mare,
și te-apucă o poftă nouă
de-o mai naltă-mpreunare.
Nu sunt zări să te rețină,
vii înaripat, vrăjit,
și-astfel, lacom de lumină,
ești un fluture scrumit.
Și cât timp nu-nveți atât:
mori și te preschimbă!
ești doar oaspete-amărât
într-o lume strâmbă.

]]> https://versuri.pro/johann-wolfgang-von-goethe-fericita-nostalgie/feed 0 https://versuri.pro/jorge-luis-borges-cenusa-ta-i-adam https://versuri.pro/jorge-luis-borges-cenusa-ta-i-adam#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=80848 →]]> Precum ciorchinele muri-va spada.
Nu-i geamul mai fragil decât e stânca.
În praf și pulbere se schimbă totul mâine.
Rugină-i fierul, glasul e ecou.
Un tânăr tată, Adam, e-a ta cenușă.
Bătrânul ram va fi din nou mlădiță.
Privighetoarea-i tril, precum Pindar.
E revărsatul zilei asfințit,
Și mască e de aur micenianul.
Înaltul zid, ruina-i părăsită-i.
Urquiza este trupu-i sfârtecat.
Iar chipul ce se uită în oglindă
Nu-i cel de ieri, căci noaptea l-a schimbat.
Ne modelează timpul delicat.
Ferice de nepieritoarea apă
Ce curge, cum ne-nvață Heraclit.
De zvăpăiata flacără, ferice!
În lunga zi, ce parcă s-a oprit,
Etern mă simt, dar neajutorat.

]]> https://versuri.pro/jorge-luis-borges-cenusa-ta-i-adam/feed 0 https://versuri.pro/sesto-pals-in-ceasul-greu https://versuri.pro/sesto-pals-in-ceasul-greu#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=61226 →]]> În ceasul greu, doar lampa stă cu mine,
Îmi spune locul, gândul dus de vânt
Și cum răsar ca sute de suspine
Mici floricele-n iarbă, din pământ.
Și cum dispar, o mătură le paște
Și visul curge sângele în trup
Și moare iar, și iar renaște,
Și toate-n el se înnoadă și se rup.
Și firul meu îl văd în răsucire,
Sunt marionetă, văd că este tras
Și simt că merg, așa, în rătăcire,
Sau spânzurat de mine am rămas.
Mai trage-un pic și iar sunt în mișcare,
Mai râzi puțin, văd sfoara cum s-a tras,
O coborâre, încă o urcare,
Sunt scos din joc, e ultimul meu pas.

]]> https://versuri.pro/sesto-pals-in-ceasul-greu/feed 0 https://versuri.pro/salvatore-quasimodo-samanta https://versuri.pro/salvatore-quasimodo-samanta#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=61832 →]]> Copaci de umbre,
insule naufragiază în vaste acvarii,
noapte bolnavă,
pe pământul care se naște:
un sunet de aripi
de nor ce se deschide
pe inima mea:
nici un lucru nu moare,
care să nu trăiască în mine.
Tu mă vezi: sunt atât de ușor,
atât de înlăuntrul lucrurilor
încât umblu cu cerurile;
iar când Tu vei voi
să mă arunci în sămânță
voi fi deja obosit de greutatea care doarme.

]]> https://versuri.pro/salvatore-quasimodo-samanta/feed 0 https://versuri.pro/sylvia-plath-lady-lazarus https://versuri.pro/sylvia-plath-lady-lazarus#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=65062 →]]> Am făcut-o din nou.
Un an la fiecare zece
Îl duc la capăt –.
Un fel de miracol umblător, pielea mea
Strălucitoare ca un abajur nazist,
Piciorul meu drept.
Un prespapier,
Chipul meu lipsit de însușiri, pânză fină
de evreu.
Decojește-mi fața de masă
O, inamic al meu.
Te înspăimântă? –.
Nasul, orbitele ochilor, toți dinții?
Acra respirație
se va evapora într-o zi.
Curând, în curând carnea
Cripta mormântului se va simți
acasă peste mine.
Și eu o femeie surâzătoare.
Am doar treizeci de ani.
Și precum pisica nouă vieți am de murit.
Aceasta este Numărul Trei
Ce mizerie
Să distrugi fiecare deceniu.
Un milion de fire.
Mulțimea ronțăind alune
dându-și coate să le vadă.
Dezvelindu-mi mâna și piciorul –
Marele striptease
Domnilor, doamnelor.
Acestea sunt mâinile mele
Genunchii mei
Aș putea fi piele și os,.
Fără doar și poate, eu sunt aceeași, femeie identică.
Prima oară când s-a întâmplat aveam zece ani.
A fost un accident.
A doua oară am vrut
să dureze până dincolo și să nu mă mai întorc.
Mă răsuceam închisă-n mine.
Ca o scoică de mare.
Ei trebuiau să strige și să strige
Și să culeagă viermii de pe mine ca pe niște perle lipicioase.
A muri
Este o artă, ca orice altceva.
Eu o fac excepțional de bine.
O fac de simți iadul în tine.
O fac de simți că e adevărat.
Bănuiesc că ai putea spune că am un motiv.
Este destul de simplu să o faci într-o încăpere.
Este destul de simplu să o faci și să rămâi acolo.
Este teatrală.
Revenirea în plină zi
în același loc, la același chip, la același strigăt
sălbatic și amuzat:.
„Un miracol! “
Care mă doboară.
Există un preț.
Pentru a-mi privi cicatricele, există un preț
Pentru a-mi asculta inima –
Merge, într-adevăr.
Și există un preț, un preț considerabil,
Pentru un cuvânt sau o atingere
Sau pentr-un strop de sânge.
Sau pentr-un fir de păr sau pentru hainele mele.
Așa, așa, Herr Doctor.
Așa, Herr Inamic.
Eu sunt opera voastră,
Eu sunt averea voastră,
Fetița de aur pur.
Ce se topește într-un țipăt.
Mă răsucesc, mă pârjolesc.
Nu vă gândiți că vă subestimez marea îngrijorare.
Cenușă, cenușă –
Tu scormonești și tulburi.
Carne, os, nu e nimic aici –.
Un calup de săpun,
Un inel de cununie,
O plombă de aur.
Herr Dumnezeu, Herr Lucifer
Păzea
Păzea.
Dincolo de cenușă
Cu părul meu roșu la cer eu mă ridic
Și ca pe aer bărbați înghit.

]]> https://versuri.pro/sylvia-plath-lady-lazarus/feed 0