Versuri corectate și adnotate
Aș trăi doar în izvoare,de mi-ar fi gândul curat;ori pe lujer de cicoare,având sufletu-mpăcat.Și aș fi o voce clară,de m-aș prinde vântului,alergând din țară-n țară,dând ocol pământului.Om ceresc și fără nume,o sinteză de roman.Dar cum toate trec în lume,viața-mi trece, eu rămân.
Poetul ros de îndoialăStă la răscruce surghiunit.Se stinge noaptea de sineală,Mijește-un palid răsărit.Nu vede în trecut nimica,Pe ce drumeag s-o ia acum?Și el simțind că-i frânge fricaSe-oprește surghiunit în drum.Nădejde-n ochi i se arată,El n-o-nțelege mai defel..Va fi o zi, o vreme-odată,Va fi în fața lui un țel.
LITANII.Mă chemi din depărtare și te-ascult,N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult.12 iulie 1967.Tudor Arghezi – VERSURI – 1980
Aud ploaia recitând din Bacoviamateria geme ca un galben corbsunt singur eşti singur este singurnumai Dumnezeul toamnei e orb.Septembrie ca o şampanie se agitătoţi copacii au la gât parcă felinareviolet lacrimi paradisul ca dinamitătrece poetul şi moartea dispare.poezie de Costel Zăgan din Poeme de-aprins focul (22 noiembrie 2011)
Din huma grea de germeniSe-nalță rodu-n muguri…Prin arbori urcă sevaSub cerul ars pe ruguri…În zvon de primăvarăSclipesc prin ierburi flori,Sideful înserării,Plutind prin puf de nori…Chemări cu ritmuri sfinteSub cerul larg se-aprind…Amurguri arse-n zareCu flăcări le cuprind…Tu ești tot mai departeDe mine mai străin…Și nu știu, Primăverii,Sau ție, mă închin!
Cinci.Un pumn de țărână putu să-mi ascundă semnul tău,când nu-i cunoșteam înțelesul.Acum, fiind mai înțelept, îl citesc în toate celece-l tăinuiseră mai înainte.El e zugrăvit pe frunzele florilor;în stropi îl aruncă valuri din spuma lor;dealuri îl poartă sus pe vârfuri.Întorsesem fața mea de la tine,de aceea citii întoarse semneleși nu pricepui înțelesul lor.
Stăm unul lângă altulAvem clipa înspumată de tsunamiȘi nu-i de mirareCum inima se-nnegureazăDe întristareaCe zilele ni le scrutează.Vezi vântul cum smulgeUna câte unaFrunzeleDin ramuriPrecum din pomul viețiiZi și noapteTimpul ți le ia ofrandă.Se pregătesc copaciiSemne întunecatePe albul care vineÎși pierd cu fiecare palăUmbraHieroglife pe cerul încă luminosAl toamnei
Era o sfântă fără sfânt,Fără credință, fără casă,Avea doar inimă și gândȘi-o fustă verde, de mătasă. Cu astragal și iacintVenea la fiece mireasă,Ea, mica sfântă fără sfânt,Fără credință, fără casă. Și ne-am adus aminte cândÎn toamnă negură se lasă,Cum lângă noi, de noi visândCă nu ne vede și nu-i pasă,Era o sfântă fără sfânt.
Cine va desăvârși templul iubirii?O coloană i-aduce fiecare;Și la sfârșit, toată lumea-i mirarecă Zeul la rându-i cu a sa săgeatăsfărâmă incinta (nepătrunsul,Acela pe care toți l-am aflat)și în peretele care-a cedatcrește plânsul.
Cred când îmi spui că nu plăceai lumii, iubito,În copilăria-ți, și mamei urâtă-i erai,Până când mare-ai crescut, pârguindu-te-n taină;Da, mi te-nchipui ca pe-o copilă ciudată.Floarea din vie, nici ea n-are chip și culoare,Rodul însă, când copt e, farmecă oameni și zei.