I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideți poarta.. Turcii mă-nconjor..
Vântul suflă rece.. Rănile mă dor!”
Tânăra domniță la fereastră sare.
– „Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:
– „Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe;
Brațul său prin taberi mii de morți împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țara mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”

III
Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe.. Dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți.

Floare fragidă de tei,
Ochii ei sunt ochii mei,
Glasul meu, ce este al vetrei,
Se aude-n glasul fetei.

Floare dulce micșunea,
Asta este fata mea,
Am o fată și mi-i bine –
Ea e prima mea iubire!.
Ref: Am ajuns un om de seamă –
Sunt maicuță,
Sunt o mamă;
Am ajuns un om avut –
O fetiță am născut.

Ca o aripă ce-a zburat
Și-a obosit neobosită,
Să odihnească liniștită
Ca o aripă ce-a zburat.

Copiii dorm în cuibul lor,
Nevinovat li-i somnul, mamă,
Tot fără griji și fără teamă
Copiii dorm în cuibul lor.

Și-alături mâna ta aici,
La căpătâi ca o lumină,
Alintătoare și blajină,
Și-alături mâna ta aici.

Sărut, femeie, ochii tăi
De lacrimă și de scânteie,
De împărată și de zeie,
Sărut, femeie, ochii tăi.

Sărut cuminte vorba ta
Cu limpezime de izvoare,
Cu vraja soarele-i răsare,
Sărut cuminte vorba ta.

Sărut și părul tău frumos,
Îmbătător ca o secară
Când o-nfioară vânt de seară,
Sărut și părul tău frumos.

Și cad, iubito, în genunchi,
Și îți sărut piciorul care
De suferință e și doare,
Și cad, iubito, în genunchi.

Sfântă ni-i casa cu focul ei veșnic din vatră,
Sfântă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră,
Sfântă ni-i casa din leagăn de dor ce coboară,
Sfântă ni-i casa ce crește feciori și fecioare.

I
Lăutarii cântă hore grațioase;
Tinerii feciori
Cată după părul fetelor frumoase
Să răpească flori.
Ca dulci fragi de câmpuri albele fetițe
Dulce rumenesc,
Apărând cu mâna mândrele cosițe,
Sărutări pe gură las’ de le răpesc.

II
– „Dar tu, femeie tânără,
De ce stai gânditoare?
În gene-ți văz o lacrimă
Ca roua pe o floare.
Vezi! pruncul tău ne farmecă
Cu chipul său cel dulce;
Ca fluturul sub auru-i,
El sub cosiță luce.
Da’ tu-l privești și lacrima
În gene-ți strălucește..
O, spune, mumă tânără!
Ce cuget te răpește? „
– „Când ochii mei îl caută,
Eu cerc durere-amară,
Gândind că-n cursul anilor
Va fi rob el în țară! „