Versuri corectate și adnotate
Poate-n jurnalul tău acumSunt doar o amintirePoate am rămas doar trei cuvinteLipsite de iubireDe-o fi să mor peste doi aniDe mine să-ți aduci aminteSă citești jurnalul tăuȘi cele trei cuvinteȘtiu că am greșitȘtiu asta bineM-ai pedepsit chiar cel mai răuM-ai lăsat fără tine
Când s-a născut, când a murit,Cu cine se mărginește.IaNord laSudCe-a scris, ce-a spus, ce-a gândit,Cinci ori opt, patru-n treisprezece.Unde i-a învins,Unde-a zidit mănăstiri.L-ai uitat acasă caietul,L-ai uitat acasă.Treci la colț în genunchi,Întinde palma, închide gura.Școala nu era de copii,Ci de biete sufleteCare se-nvățau cu viața.Mes enfants, venez à la leçonUn corbeau sur un arbre perché.Ți-ai … Citește mai mult
Departe-un timp de chipul dragii mele,Precum se-ntâmplă, și dorind fierbinteCâștig lumesc, străin de cele rele,Eu o aveam numai pe ea în minte;Și cum doar noaptea apar pe boltă stele,Și-absența ei mă conducea-nainte,La fel, scriind, orice-ntâmplare-a zileiEra simbol al ei pe albul filei.
Însă, gândind mai mult la trista-mi soartă,În suflet am simțit că-mi ard blesteme,Râzând, cătându-mi mie însumi ceartă.Dar vai! nimic nu se-ndrepta. În vremeCe ea dormea, și mai frumoasă. Moartă,O lumânare-n fum părea că geme.Zilei de lucru, orei de răscruceSomnul odihnă vrednică-i aduce.
Fereastra mea e-o parte din tablousau uneori oglinda ce-mi răsfrângedecorul care de un timp îmi plânge,dar este şi al viselor ecou.E foarte veche rama, iar pe geamse scurg în voie urmele de ploaieîncât lumina zilei se înmoaiecând trece-n strat de timp, în amalgam.Pe pat, e-o carte veche, o citescşi doar o filă, ultima, e nouă,iar … Citește mai mult
În fața mea, cu-o mapă și hârtie,Mă și gândeam la ce-am să-i scriu îndatăSpre-a-i face ei, iubitei, bucurie,Și mie, -n timp ce doarme lumea toată.Dar vorbele nu se-ndemnau să vie,Și pana-n orice fleac stătea-nglodată.Fata, venind vioaie cu bucate,Mă salută cu multă demnitate.
Așa e Iste, meșterul, – cu toane;Nu-i pasă de porunci, nici de injurii.E brusc prezent și, fără de fasoane,Măreț confirmă forțele naturii.Mai poate-un om setos, lângă bulboaneDe apă, să nu-și stingă-arsura gurii?Se-apleacă, vrând să-i dea sărutul dulce,Dar tresărind de lângă ea se smulge.
Cum, la sfârșit, poemul cu renumeNe-ndrumă-ntotdeauna spre-o morală,Vă voi mărturisi ce vor anumeSă spună-aceste versuri la iuțeală:Adeseori ne poticnim în lume;Însă în toată marea ei sminteală,Din două pârghii, care mișcă firea,Mai mult ca datoria-i doar iubirea.
Stătea așa, întinsă și cerească,De parcă-ntreaga lume i se dete.Iar eu, în neputința mea prostească,Zăceam răpus, ca-n iad, lângă perete.Mușcat de șarpe, așa o să sfârșeascăChiar la izvor, drumețul ars de sete.Ca-n vis, respirul ei era un murmur,Eu îmi țineam suflarea, să n-o tulbur.
Și mă privește lung! Orice privireA ei vestește-o dulce promisiune.Doar c-un suspin cutează să respire;Pe gât, urechi și ceafă se depuneDe multă-mbujorare-un strat subțire,Și-apoi, când nu mai știe ce să facă,Stă ezitând, se uită-n urmă, pleacă.