După cel mai mare cutremur, adică cel din ’77
Ținem amintirea celor decăzuți mereu aproape
Pentru cei care-au căzut și ne-au lăsat inscripționat pe pământ
Trecutul lor amar care ne răsună în gând
Și ne lasă o pată pe inimă care nu mai dispare
Și ne face să plângem din cauza că ne doare
Urmașii lor au rămas să cutreiere prin lume
Să lase la rândul lor urmași cu același nume
Care-și trec în jurnal toată copilăria
Așa că sunt mândru de voi, jos pălăria
Am citit în ziare, am văzut și reportaje
Cu oameni care se aruncă de la diferite etaje
Care își bagă acu-n vene zilnic fără număr
În loc să stea cu frații lor umăr la umăr
Încep să cred că viața se poate băga la amanet
Și nu se știe unde-ajunge, moartea o ține secret
Eu unul nu știu unde-ajung datorită faptelor mele
Am făcut lucruri bune, dar le-au depășit cele rele
Am plâns pentru ele, am plâns și pentru oameni
Că până la urmă toți ne suntem semeni
Nu văd nicio diferență între mine și tine
Dar văd cu siguranță diferența între rău și bine
Nu văd diferența între iad și rai
Dar văd diferența dintre fiecare trai
Unii trăiesc în lux, în vile-n hotel
Iar alții-și petrec vremea pe străzile din cartier
Ei nu-și dau seama că nu contează felul cum trăim
Că toți avem un scop comun, adică să murim
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra amintirilor dureroase și a pierderilor suferite, comparând viețile diferite ale oamenilor și ajungând la concluzia că toți împărtășim aceeași soartă. Este o meditație asupra sensului vieții și a impactului evenimentelor trecute asupra prezentului.