inger si demon – Versuri.pro

Costel Zăgan - Câmp Minat de Stele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De pe trup îți cad poezii, femeie
Un înger sau un demon te recită
Și cine-ar vrea să ți-l descheie
Să-ți cearnă sufletul prin sită.
Un înger sau un demon te recită
Și se ridică pân’ la cer văpaia
Doar luna s-a răcit pe plită
Ce greu îmi cade la stomac odaia.
Când se ridică pân’ la cer văpaia
Și-ar vrea trupul să ți-l descheie
Din ochi gata-i să cadă ploaia
De pe trup îți cad poezii, femeie.
Și-un înger sau un demon te recită
Și-n loc de punct îți pune dinamită

Ciprian Gună - Mesaj de la Luceafăr

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tu ești regina nopții
Și steaua dimineții
Tu ești cea pe care o iubesc
Tu ești cea pe care n-o s-o cuceresc.
Din păcate simplitatea ta
Pentru mine îmi prezintă inferioritatea
Tu, Cătălina, fată de împărat
Care mi-ai descântat odată
Ai căzut în păcat
Și ce ai făcut?
M-ai pierdut!
Așa ți-am spus
Cu infidelitatea ta, mai bine nu-s
Și să nu renunț a fi un Luceafăr
Cu frica de venit cu seară
De-a-mi descânta pentru a 4-a oară.
Cătălina cu ochii verzi
Oare acum pe cine să mai crezi,
Când toți te mint
Spunându-ți că „fiu al tău eu sunt”?
Eu continui să fiu înger și demon
Până când din eternitate o să mor
Dragostea mea, Mon amour.
Hyperion, fiu nobil de stea
În lumea-aceasta, să îmi ia locul vrea.
Hyperion, fiu de zeu de zeu.
Nu o să fii în locul meu
Pentru că eu sunt aici de la început
Iar tu totul vei fi pierdut.
Vei fi pierdut dragostea de tată,
Dragostea ce-o primeai odată.
Nu ești potrivit pentru acest loc
Fiindcă nu ești scăldat în al soarelui foc.
Eu știu ce înseamnă să vezi pe om
Și să nu-l deranjezi pe marele domn.
Iubirea mea, m-a înșelat
Ești pregătit tu oare
Să faci parte din cerul înstelat,
Văzând că nemuritor cum iubita-ți moare?
Cătălina moare de dorul meu.
Dar ce să fac dacă sunt un zeu?
Era să devin pentru ea un muritor
Fără ca ei de luceferi să îi fie dor.

M-a îndurerat că a plecat cu Cătălin
Atunci când i-am arătat fața mea destul de lin.
Ea știa că sunt plutonic și neptunic
Știa că ce simțeam pentru ea, puteam să amplific.
Așa că Hyperioane, degeaba încerci,
Vei avea dezamăgiri, zeci și zeci.
De vei deveni muritor
Pentru demiurg nu vei mai exista de zor.
Așa cum Cătălinei i s-a-ntâmplat
Când de mână în lume cu Cătălin a plecat.
Eu sunt cel dintâi
Într-o lume plină de copii
Și cel din urmă
Într-o lume plină de noroc în urnă.
Eu fiu de demiurg
Să îmi fie ales să devin chirurg?
Să operez muritori
În condițiile în care ei tot vor muri?
Eu? Filozof?
Mai mare de atât nu există niciun of.
Eu, militar pe pământ de muritor?
În niciun caz, de poziția mea voi muri de dor.
Eu? Cântăreț sau poet?
Viața înseamnă mai mult de a fi Ascultat la un pahar de Moet.
Nu sunt capabil a ferici pe cineva
De asta m-aș duce în univers, singur, undeva
Asta e, sunt un nemuritor
Și printre aia zece
Care mor de dor
Eu rămân rece.
Ca să nu fiu din nou rănit
De muritori încă de la asfințit.

Sanctuar - O Lacrimă Din Rai și Iad

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vrei să-nchid ochii și să văd
Chipul tău, trupul tău în al meu vis
Simt fiori, șoapte ce-s fierbinți
Sunt pe cer întunecate când mă minți

Refren
De-ai fi înger, te-aș slăvi
Mii de trepte te-aș călca
De-ai fi demon, te-aș jertfi
Trupul zi de zi

Dincolo de-al nopții vid
Aud voci ce mă blestemă
Rând pe rând
Curg încet lacrimi ce mă ard
Sufletul meu pe veci e de-amar

Refren
De-ai fi înger, te-aș slăvi
Mii de trepte te-aș călca
De-ai fi demon, te-aș jertfi
Trupul zi de zi

Steleverzi - Doi Ochi Noi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și te vede frumoasă, deși tu nu îl vezi, sub ochi verzi, cum el fuge, iubind, de coasă. De moartea din greșeli, căzut într-o idilă de idei, ce zice: „Poate că ea nu este așa și tu sigur te înșeli!”. Și vrei să te ridice.
Și tot cuminte, cu tine mort în minte, disipat, ea respiră și simte, cu o fire de fier fierbinte..
El o privește, dar ea închide ochii, ascunde o frumusețe ce se pierde în dulapul ei din piept, printre rochii și fobii. Și se feresc ca niște copilași mici și rănile te dor, când ea gâdilă aerul cu un arătător și ce degete mici și ce frumoasă este ea, când zice: „Vino aici!”.
Și el tremură tot, doar este om și desenează cu privirea dezvelită trupul gol, un înger fără aripi, un chip mai palid, spălat de lacrimi și uscat de ger și buze ce îl cer, și devine astfel o plapumă, un cer ce nu cere furtună.
Și ea șoptește: „Sărută-mă te rog cu ultima minciună”. Îmi place să mă minți.
Și coapsele de piele și mătase se șerpuiesc pe un tot alb de bumbac, dar stai! Patul său numai e pat acum, e rai. Și moare liniștit, „tu nu asta vroiai?”. Și atinge și strică și sărută cu frică, și o schimbă și o strigă și o simte ca într-o oglindă. Și se ridică în dimineți de-o clipă și dragostea-i clipește.
Căci azi, este cea mai frumoasă fată din lume și-l iubește și o vede tânjind, dar nu o are, și este totuși fericit. Și ce frumos vorbește ea, când bea și-o ceașcă de cafea și când cerșește un sărut, deși totuși e târziu. Când te oprește din drum cerându-și scuze și te privește lăcrimând cu zâmbetul pe buze și rămâi mort, șoptindu-ți la ureche:
„Încă mai vreau să fiu a ta, încă mai pot, încă te vreau, încă te rog!
Nu mă lăsa așa..”.
Sunt o dragoste, o dragoste și o pacoste, o pacoste și nu mai pot să plâng
Deci zâmbesc că am doi ochi ce mă privesc, exact așa cum sunt.
Sunt un înger, un înger, un demon, un demon dar fără aripi, oricum mai stai
Căci nu zbor, cad ușor, că am doi ochi ce mor și nu-mi ajung în rai.

Matteo feat Gabi Bagu - Blană

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Înger fără aripi, prea bună pentru rai
Demon fără coarne, iei dar nu prea dai
Îmi dai puțin câte puțin, puțin, până nu mai pot să mă abțin
Îmi dai puțin câte puțin, puțin, nu mai știm apoi să ne oprim.
Cât poți, cât poți fi de blană.
Gagica e, gagica e totală
Are stil, are clasă, are școală
Pe străzi, pe trotuare provoacă răscoală
Oricare alta lângă ea pare că e nasoală.
Gagica, gagica e originală
Are faimă, are hype, până-n Capitală
Mai cunoscută decât căsuța vocală
Te rog, nu fi tu în plus exact ca o consoană.
Ei gelosi pe soare, doar el o încălzește
Vin și cu chitare, când doar luna o privește
Toți gelosi pe soare, doar el o încălzește
Vin noaptea cu chitare, când doar Mattman o privește.
Înger fără aripi, prea bună pentru rai
Demon fără coarne, iei dar nu prea dai
Îmi dai puțin câte puțin, puțin, până nu mai pot să mă abțin
Îmi dai puțin câte puțin, puțin, nu mai știm apoi să ne oprim.
Cât poți, cât poți fi de blană.
Uh, baby, baby îi ia ca din oală
Sângele fierbe-n ei când o văd prima oară
Apare scurt de tot în raza lor vizuală
Atât de scurt, de zici că e reclamă.
Uh, baby, baby, fata e fenomenală
E hypebeast, tipa e bestială
Aur cu diamante și braduri la toală
Zice lumea că e scumpă, eu zic că e comoară.
Ei gelosi pe soare, doar el o încălzește
Vin și cu chitare, când doar luna o privește
Toți gelosi pe soare, doar el o încălzește
Vin noaptea cu chitare, când doar Mattman o privește.
Înger fără aripi, prea bună pentru rai
Demon fără coarne, iei dar nu prea dai
Îmi dai puțin câte puțin, puțin, până nu mai pot să mă abțin
Îmi dai puțin câte puțin, puțin, nu mai știm apoi să ne oprim.
Cât poți, cât poți fi de blană.
Poate vii din iad sau rai, babe, ai tot ce vrei tu să ai
Poate știi deja mă ai și ai vrea cu mine să mai stai
Poate inima tu mi-ai ochit din prima, Bullseye
Mulți de tine se țin scai, nu credeam când tu îmi ziceai.
Cât pot fi de blană
Cât pot fi de blană

Mihai Eminescu - Înger și Demon

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Noaptea-n Doma-ntristată, prin lumini îngălbenite,
În făcliilor de ceară care ard lângă altare –
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite.
În biserica pustie, lângă arcul în perete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.
O făclie e-nfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind
Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce marmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așează,
Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită.
Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.
Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.
Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină –
Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.
Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă față și cu mâinile de ceară,
Văl – o negură diafană mestecată-n stele; clară
E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire.
Ce-ți lipsește să fii înger – aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se-ntinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.
Peste viața-i inocentă, viața lui cea sfântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane și de dânsele dau veste.
Te iubesc! – era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie
Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.
…………..
Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.
Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, -un popor,
Câteodat’ – deși arare – se-ntâlnesc, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.
Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș –
Se iubesc.. Și ce departe sunt deolaltă amândoi!.
A venit un rege palid, și coroana sa antică,
Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
Dară nu – mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar și-ncet
Se ivea fața de demon fecioreștilor ei vise.
Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;
Ce puternic e – gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară
În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.
…………
Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,
Sfârâind în aer bolnav. – Nimeni nu-i știe de știre,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire – astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!.
A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? – Să te simți neliber, mic,
Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poți opune.
C-opunându-te la ele, tu viața-ți risipești –
Și când mori să vezi că-n lume viețuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești.
Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viață? Cât amor de drept și bine,
Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!
Și răsplata? – Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se așează lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânșii negurile se descopăr..
Este Ea. C-o mulțumire adâncă, nemaisimțită,
El în ochii ei se uită. – Mândră-i de-nduioșere;
Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;
Ah! șoptește el pe moarte – cine ești ghicesc, iubită.
Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i.. e amorul.

Mihail Lermontov - Demonul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I.
« O, tată drag, cu vorbe grele
De ce o cerți pe fiica ta?
Eu plâng: Vezi lacrimile mele?
De-atâtea ori am plâns așa.
Zadarnic mirii vin în cete,
Din depărtate cetățui…
În Gruzia-s destule fete;
Eu nu voi fi a nimănui! …
O, nu mă dojeni iar, tată:
Tu vezi de mult cum mă topesc
Din zi în zi, mă ofilesc!
Mă sting încet, ca jertfă-s dată,
Și-o grea otravă sorb avan;
Mă chinuiește-un duh viclean
Cu-n vis ce-n ispitiri mă ține;
Eu pier, îndură-te de mine!
O, du la sfânta mănăstire
Pe fiica-ți cea cu gând nebun;
Hristos să-mi fie ocrotire,
Și lui amaru-ntreg să-l spun.
Mi-e moartă-n lume bucuria…
Ca-n umbra sfintei păci să fiu,
Primească-mă de-acum chilia
Ca un mormânt de timpuriu… ».
II.
La o sihastră mănăstire,
O duc parinții ei bătrâni,
Și rantia de pocăire
Cuprinde tinerii ei sâni.
Dar și sub grelele veșminte,
Ca și sub scumpul strai deschis,
Tulburător, ca mai n-ainte,
O urmărea păgânul vis;
Lângă altar, când liturghia
Se-nalță în solemnul ceas,
Îi destrama cucernicia
Șoptirea unui tainic glas
Prin fumul de tămâie, iată,
Din când în când, un chip știut
Aluneca spre ea tăcut;
Și pe sub bolta-ntunecată
Sclipea ca steaua-n slăvi afunde,
Și-o îmbia mereu …dar unde? ….
III.
Șede-ntre măguri mănăstirea
Ca-n adâncimea unei gropi.
Îi privegheă nezăticnirea
Șiraguri de cinari și plopi,
Iar printre ei, de-abia zărită,
Când noaptea pulberea-și cernea,
La geamul schivnicei, mocnită,
Lumina candelei clipea.
Migdalii triști, în cimitir,
Umbreau troițele de strajă
De pe mormintele în șir,
Și păsările ca-ntr-o vrajă
Își împleteau sonora mreajă.
Izvoarele șopteau cu-alint,
Jucându-și solzii de argint;
Pe lângă lespezi povârnite
Se înfrățeau în văgăuni,
Săltându-și undele zorite
Printr-ale florilor cununi.
IV.
La nord, vedeai doar munți ca norii.
În strălucirea aurorii,
Când fumul peste văi lățit
Se pierde-n pulberea luminii,
Și, înturnați spre răsărit,
La ruga cheamă meuinii
Când clopotul, cu glas răsfrânt,
Prin limpezimea dimineții,
Trezește lin locașul sfânt
Când de pe munți, cu-al ei ulcior,
Gruzina, ca un vis al vieții,
Scoboară zveltă la izvor,
Atunci, pe creștete zburlite
Purtându-și neaua de cleștar,
Înalte piscuri zimțuite
Se zugrăvesc pe cerul clar,
Și-n asfințitul străveziu
Se înveșmântă-n purpuriu;
Deasupra lor măreț inrumpe
Și sparge norii de atlaz,
Cu alb turban și straie scumpe,
Kazbekul, domn peste Caucaz.
V.
Dar inima Tamarei plină-i
De gânduri grele, și străină-i
De-al bucuriilor senin.
Ea vede lumea ca-mbrăcată
În umbră mohorâtă, toată;
Nimic în lume nu-i senin,
Ci toate-i sunt prilej de chin –
Și raza zorilor sublime,
Și-a nopților întunecime.
De cum, în nopți, răcoarea, ceața,
Cuprind pământu ca-n povești,
Ea cade în genunchi în fața
Icoanelor dumnezeiești.
Suspinu-i tot mai greu se face,
Tot mai aprins, mai plin de dor,
Și sfâșiind a nopții pace,
Îl tulbura pe călător.
El cugete: « Vreun duh din munte
Cu-amar se zbate-n lanțuri crunte! »
Și cu auzul încordat
Zorește calul înspumat….
VI.
Cu zbuciumul și jalea ei
În trista liniște sihastră,
Privind departe cu ochi grei,
Tamara șade la fereastră;
Oftând, așteaptă ceas cu ceas…
“El va veni! ” șoptește-un glas.
Doar nu degeaba, el în visuri
Îi apărea mângâietor,
Cu ochii triști și plini de-abisuri
Privind-o blând, oftând ușor.
Tot dorul care-n piept s-aține,
Să-l talmăcească nare cui;
La sfinți încearcă să se-nchine,
Dar inima se roagă lui;
Iar când adoarme, istovită,
De zbuciumul din piept și gând,
Se-năbușa, și, îngrozită,
Din somn tresare tremurând;
Ard ochii ei peste măsură,
Tot trupu-i vad de frământări,
Și gura-i cere-o alta gură,
Și brațele – îmbrățișări …
……………………………
…………………………….
VII.
Dormeau în noapte munții grei,
Și Gruiza, și-ntreaga fire,
Când Demonul, ca de-obicei,
S-a pogorât la mănăstire.
Dar multă vreme cel trufaș
N-a cutezat să se atingă
De pacea sfântului locaș.
Și-ades, aprinsul gând vrăjmaș
Ar fi dorit, plecând, să-l stingă.
Neliniștit și ros de gânduri,
Sub zidul cu chilii în rânduri,
El dă ocol; stârnit de pas,
Frunzișul, fără vânt, dă glas.
Dar el privi, în noapte stând,
Fereastra ei în zid tăiată;
De-o candelă e luminată,
Un oaspe parcă așteptând!
Și, iată, prin tăcerea lină,
Cingarul, zumzetând, suspină;
Din cântec sunete se scurg,
Asemeni unor lacrimi curg;
Curg molcom, unul după altul,
Și cântecul cernea mister,
De parcă născocit în cer
Fu pentru-acest pământ stingher!
Vre-un înger, au, lăsând înaltul,
Ca vechi prieten a-nceput
Să-i cânte-aici despre trecut,
Voind să-i potolească dorul? …
Tristețea dragostei, fiorul,
Azi, Demonul, întâia oară,
Îl simte-n suflet cum coboară’
Să fugă-ar vrea de spaima multă…
Dar aripile nu-l ascultă!
I-s toate gândurile seci.
Minune-apoi! Cum șovăiește,
Din ochii-ntunecați și reci,
Întâia lacrima pornește…
Sub zidul cel de vremi înfrânt
Și azi e-o lespede străpunsă,
De-o lacrimă, de foc pătrunsă,
Ce nu-i de om de pe pământ! ….
VIII.
El intră, dornic să iubească,
Spre bine-i sufletul deschis,
Gândind: de-acum o să trăiască
O viață nouă, să renască.
Se-nfăptuiește al său vis.
A aşteptării clocotire,
Şi spaima cea de neştiut,
Aşa, ca-n prima întâlnire
Cu sufletu-i s-au cunoscut.
Era o trista prevestire!
El intră, cată – iată, vai,
Un heruvim, un sol din rai,
Păzind frumoasa păcătoasă,
Cu fruntea strălucind stătea,
Şi, c-o zâmbire luminoasă,
El de vrăjmas o apăra
Şi-n aripa-i o-nvăluia ;
Cereasca-i rază, orbitoare
Fu pentru ochiul necurat,
Şi-n loc de-o dulce-ntâmpinare,
O grea mustrare-a răsunat :.
IX.
_”Duh desfrânat, duh fără pace,
Ca-n miez de noapte să cobori,
Au cine te-a chemat încoace?
Pe-aici tu n-ai închinători,
N-a respirat ce-i rău în fire
Nicicând în ăst lăcaş pios ;
Spre ce mi-i sfânt, spre-a mea iubire,
Opreste-ţi pasul ticălos.
Ai fost chemat? ”
Răspunde-ndată,
Rânjind a zâmbet duhul rău ;
Privirea lui întunecată
Strafulgera de gelozie ;
Veninul urii din vecie
Din nou ţâşni în pieptul său :
-« Ea este-a mea! rosti el groaznic.
În lături! Las-o! Este-a mea!
Târziu i te-ai ivit ca paznic,
N-ai dreptul a ne judeca.
Pe mandra inima-i fierbinte,
Mi-am pus pecetea şi-o ntăresc ;
De-acum, aici n-ai rosturi sfinte,
Eu sunt stăpânul, eu iubesc! »
Şi heruvimul, plin de jale,
La biata jertfă a cătat,
Şi lin, cu aripile sale
În slăvi cereşti s-a înălţat.
………………………….
X.
Tamara.
O! Cine eşti? Primejdioasă
E vorba ta, şi mă-ngrozeşti!
Din rai sau iad aici soseşti?
Ce vrei cu mine? ….
Demonul.
Eşti frumoasă!.
Tamara.
Dar spune, spune, cine eşti? ….
Demonul.
Sunt cel pe care-n miez de noapte
L-ai ascultat necontenit,
Al cărui gând l-ai auzit
Umplandu-ţi sufletul de şoapte,
A cărui jale o ghiceai,
A cărui faţă o visai.
Sânt cel al cărui ochi striveşte
Orice nădejde şi avânt,
Pe care nimeni nu-l iubeşte ;
Sunt biciul greu care loveşte
Pe robii mei de pe pământ;
Al libertăţii împărat
Şi-al conştiinţei ; nempăcat
Duşman al cerului cel sfint
Al firii rău fară cruţare
Şi, iată, -acum ţi-s la picioare!
A mea iubire fără nume,
Umil, eu ti-am adus, şi stins,
Întîiu-mi chin, de-aici, din lume,
Şi-ntîia lacrimă ce-am plâns,
Ascultă–mă, măcar din milă!
Doar un cuvant, atâta-ţi cer!
Cu el poţi să mă-ntorni, copilă,
Din nou la bine şi la cer.
Cu vălu-i sfânt, a ta iubire
Să mă-nveşminte, iar să fiu,
Acolo, înger nou şi viu,
Pătruns de-o nouă strălucire.
O, numai să m-asculţi cerşesc,
Sânt robul tau şi te iubesc!
De când ţi-am întâlnit privirea
Am inceput ca să urăsc
Puterea mea şi nemurirea.
Eu bucuriile lumesti
Le pizmuiesc, deşi-s deşarte ;
Mă doare ca nu-s viu cum eşti,
Mi-e groază să te ştiu departe.
Racita inimă pustie
Mi-o rencălzi o rază vie,
Şi, ca un şarpe-nveninat,
Tristeţia-n rană-mi s-a mişcat.
Ce-I veşnicia-mi fără tine?
Şi nefirşita –mi forţă, ce-i?
Cuvinte goale şi străine,
Un templu vast, dar fără zei!.
Tamara.
Viclene duh, o taci şi du-te!
Nu cred în duşman, nu-l ascult.
O, Doamne! Buzele mi-s mute
La rugaciunea de demult.
Simt o otravă ce omoară,
Cum mintea –mi slabă o-nfioară!
Au, spune, să mă pierzi voieşti?
Cuvintul ţi-i venin şi pară…
De ce răspunde-mi mă iubeşti?.
Demonul.
De ce? Nu ştiu! …Dar am simţit
Că-s plin de-o viaţă nouă, bună,
De pe-al meu cap nelegiuit
Smulgând a spinilor cunună,
Trecutul l-am zvârlit în vânt,
Nadejdea-n pieptul meu tresaltă:
În ochii tai văd laolaltă
Şi iadul crud şi raiul sfânt.
Şi te iubesc cum nicioadată
N-a mai iubit vreun muritor ;
Cu vis ce din vecii s-arată,
Cu vis ce-l ştiu nepieritor.
De când exisă universul
Menită-ai fost să mi te-arăţi,
Etern călăuzindu-mi mersul
Prin negrele eternităţi.
De mult, îmi uşura povara
Un nume murmurat de vis ;
Şi numai tu–mi lipseai, Tamara,
Pe când eram în paradis.
O, de-ai pricepe-a mea durere;
Ca-n veci să n-am vreo mângîiere.
Să rătăcesc din hău în hău,
Răzbit de deznădejdi haine,
Să n-aştept laudă la rău
Şi nici răsplată pt bine;
Tristetea mea să n-aibă soare,
Să tac, stand singur şi semeţ,
În lupta fără de-mpăcare
Şi fără de nimic măreţ!
Să n-am dorinţe, ci doar regrete,
Nimic să nu mă mai desfete,
Şi tot ce-i sfânt să pângăresc,
Să simt, să văd, să cuget toate!
Şi-n ură pieptul meu se zbate
Şi totu-n jur dispreţuiesc.
Se împlini blestemul gurii
Dumnezeieşti, şi, pentru veci,
Îmbrăţişarile naturii
Rămas-au pentru mine reci.
Priveam nemarginirea-n faţă:
Toti sorii din albastra ceaţă
Îi cunoşteam ca soarta mea.
Curgeau în nimb de aur, iaraşi;
Dar, vezi pe fostul lor tovaraş
Nici unul nu-l recunoştea
Atunci, pe cei proscrisi ca mine,
Înspăimântat am prins să-i strig;
Dar ochii răi, cuprinşi de frig,
Şi feţele de ură pline
Îmi deveniseră străine.
Vai, pe nici unul n-am putut
Să-l recunosc sub chipu–i slut!
Şi-atunci, zvâcnind din aripi iară
Gonii cu spaimă în pustiu-
Dar unde? Incotro? Nu ştiu…
Prietenii de- odinioară
M-au renegat ;fu surd şi mut
Tot universul plin de stele,
Precum Edenul dispărut,
Precum, purtat de valuri rele,
Un vas sfărimat de uragan,
Ce fără cârmă şi vintrele
Pluteste-n voia pe ocean;
Ca-n zori pe cer fără furtună,
Un nour negru ce detună,
Stingher şi nendrăznind sub zări
Să se oprească nicăieri,
Goneşte-n larg ce nu se curmă,
Lipsit de ţintă şi de urmă,
De unde şi-ncotro, mereu,
O ştie numai Dumnezeu!
Scurt timp pe oameni şi-a lor turmă
Am cirmuit-o cu folos,
Scurt timp i-am învăţat păcatul,
Mânjeam sublimul şi curatul,
Huleam tot ce era frumos;
Scurt timp …uşor orce credinţă
Înnăbuşii în ei pe veci…
Dar meritau a mea silinţă
Făţarnicii, nerozii seci?
Şi m-am ascuns prin munţi uşor,
Şi rătăceam ca meteor;
Prin întuneric, singuratic,
Gonea câte-un drumeţ noptatic,
Momit de-o flacără ce–ardea.
Cu calu-n gol se prabuşea
Răcnind zadarnic, iar pe creste
Doar sângele-i curgea tăcut.
Dar desfătările aceste
Nu multa vreme mi-au plăcut!
Cu uraganele cumplite
Mă-ncăieram adeseori,
În roi de fulgere stârnite
Goneam cu zgomot printre nori;
Prin vijelii, de zbucium dornic,
Aripa-n voia mă purta,
Sa scap de chinul meu statornic,
Să uit ce n-o să pot uita!
O, ce-i strădania umană,
Cu toata truda ei sărmană,
Şi plânsul lumii, milenar,
Pe care domnitoare huma-i,
În faţa unei clipe numai
Din chinul meu fără hotar?
Ce-s oamenii? Ce-i truda lor?
Au fost, vor fi, se nasc şi mor…
Nădăjduiesc ;de-o fi să-i certe
Judecatorul cel slăvit,
Chiar după ce i-a osândit,
Se poate indura să-i ierte!
Fără liman, tristeţea mea,
Ca mine, n-are rost, nici capăt;
Ce neputinţă-i pentru ea
Hodina lutului s-o capăt!
Ea, când ca şerpii vrea s-alinte,
Când, ca să-şi bată joc, mă minte,
Când sfarmî-al gândului avânt,
Când frige, arde, ca o flacă;
E-a fericirii mele raclă,
Şi-a moartelor nădejdi mormânt!..
Tamara
La ce să ştiu a ta-ntristare?
De ce te tânguieşti aşa?
Tu ai greşit….
Demonul
În faţă-ţi, oare?.
Tamara
Să nu ne-audă cineva!.
Demonul
Sântem doar noi.
Tamara
Dar Domnul, sfântul?.
Demonul
Spre noi n-o să privească el,
Căci uită, pentru cer, pământul!.
Tamara
Dar osândirea, iadul cel
Ce-n chinuri veşnice te ţine?.
Demonul
Ei, şi? Vei fi şi-n iad cu mine!.
Tamara
Prieten, prins de greu tumult,
Oricine-ai fi, cu jale multă,
Şi liniştea pe veci pierdută,
Eu suferinţa ţi-o ascult.
Vicleană de-i a ta vorbire,
De-s ţintă la minciună eu…
O, cruţă-mă! Căci nu-i mărire
Să pierzi un suflet ca al meu!
N-aş vrea credinţa-mi să se rumpă…
Sânt oare cerului mai scumpă
Ca altele ce sânt de dor
Şi nevinovăţie pline,
Şi-s mai frumoase decât mine,
Şi nici un braţ de muritor
Nu s-a atins de patul lor? …
Nu! Jură-mi că cinstit ţi-e gindul…
Mă vezi cum sufăr cercetându-l?
Cunoşti ce-i al femeii vis!
Naşti spaimă-n piptul-mi ce se zbate…
Dar tu-înţelegi, le stii pe toate,
Şi nu ma vei zvârli-n abis!
Deci jură-mi …ca de azi nainte
Să nu mai semeni rău, dureri!
Au trainicele jurăminte
Nu se mai află nicăieri? ….
Demonul
Mă jur pe-ntâia zi a firii,
Mă jur pe ultimu-i azur,
Pe blestemul nelegiurii,
Pe veşnic adevăr mă jur.
Mă jur pe chinul prabuşirii,
Pe sacrul biruinţei dor ;
Mă jur pe clipa întâlnirii,
Pe–ameninţarea despărţirii,
Pe visul meu nepiritor
Mă jur pe duhuri, pe înfrângeri,
Pe goana lor din loc în loc,
Mă jur pe veghetorii îngeri,
Vrajmaşi cu paloşe de foc ;
Mă jur pe iad, pe cer, pe fire,
Pe tine jur, ca să-mi rămâi,
Mă jur pe ultima-ţi privire,
Mă jur pe lacrima-mi dintâi,
Pe răsuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsa-al buzelor prinos,
Pe părul lung şi mătăsos,
Pe fericire şi durere,
Pe dragostea ce-ţi port duios ;
Mă jur să fug de răzbunare,
Mă jur să nu mai fiu trufaş ;
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului făptaş ;
Vreau să mă rog, vreau să iubesc,
În bine iar să cred voiesc.
Cu lacrimi de căinţă-alerg,
Vrând de pe fruntea mea să şterg
Stigmatul flăcării divine –
Să fie vrednică de tine,
Şi tot ce-i viu, nestingherit
Va înflori, de rău lipsit!
O, cerde-ma :sunt primul care
Te-a preţuit şi te-a-nţeles ;
Şi-am pus puterea-mi la picioare
Şi drept icoana te-am ales
Dă-mi dragostea ce se –nfiripă,
Dau nemurirea mea pe-o clipă ;
Tamara, crede-mi sfântul ţel :
Că-n dragoste, precum şi-n ură,
Eu sunt statornic, eu nu-nşel!
Eu, fiul hăurilor reci,
Spre stele te-oi purta de mână ;
Vei fi pe univers stăpână,
Şi draga mea vei fi pe veci ;
Privi-vei lumea de departe,
Neîncercând compătimiri,
Pământul – fără fericire
Şi frmuseţe, fără moarte_
Pe care-i crima şi tortura,
Pe care nici un suflet nu-i
Să-şi ducă, fără teamă, ura,
Ori subreda iubire-a lui.
Dar poate tu nu ştii ce–nseamnă
Iubirea unui muritor?
E-al tânărului sânge zbor,
O zi-nsorită-n rece toamnă.
Cine înfruntă desparţirea,
Ispita unui chip frumos,
Ori plictiseala, istovirea,
Şi visul van şi mincinos?
Nu! Află :nu ţi-e dat de soartă,
Prietenă, ca paşnic stând,
Tu să te ofileşti curând
Ca jertfă-a pizmelor de rând ;
În lumea-ţi strâmtă şi deşartă,
Între nepăsători, mişei,
Speranţe sterpe, teamă vie,
Tu, între ziduri reci şi moarte,
Cercând al patimilor greu
Ai să te stingi, în rugi mereu,
Deopotrivă de departe
De oameni şi de Dumnezeu
O, nu! Tu, splendidă fiinţă,
O altfel de osândă ai ;
Te-aşteaptă-o alta suferinţă,
Şi altfel de-ncântări şi trai ;
Tu lasă vechile dorinţi,
Şi lumea, sorţii ei meschine ;
În schimb am să-ţi deschid depline
Şi neştiute cunoştinţi;
Iar duhurile mele, toate,
Smertite te-or slăvi atunci,
Şi slujitoare fermecate
Vor aştepta să dai porunci ;
Luceafărului eu cununa
Smulgând-o ţi-o voi da în dar,
Şi roua ce-oglindeşte luna
Pe-a ta cunună-am să presar ;
Ţi-oi făuri o cingătoare,
Din asfinţit fâşii rupând,
Şi tot văzduhul străbătând
Le-oi adăpa cu-arome rare ;
Cu melodii a ta ureche
Necontenit o voi vrăji ;
Din nestemate-ţi voi zidi
Palate fără de pereche ;
Oi cufunda în mări, ca vântul,
Voi sageta spre stele-n zbor,
Ţi-oi dărui întreg pământul-
Iubeste-mă! …

Gabriela Amzaru feat Cosy - Înger și Demon

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ești un înger, când spui că mă iubești
Demon, atunci când mă rănești
Mi-am lăsat viața și inima
Mi-am lăsat sufletul în grija ta.
Înger, când mă iubești
Demon, când mă rănești
Mi-am lăsat viața și inima
Mi-am lăsat sufletul în grija ta.
De parcă am fi iarăși liceeni
Eu, nebun după tine, tu, nebună după el
Și nu e ca și cum ar exista altcineva
Luci e Luci, cu Cristi te poți învăța.
Hai cu mine să-ți ofer o plimbare în infern
Iadul meu e dulce, nu monotonia din eden
Oricât de mult energizant aș consuma
Arip doar din rai putem închiria.
Te știu de două luni, dar parcă te am de ani buni
Și începem de luni, și terminăm luni
Că practic, draga, așa fac oamenii nebuni
Chiar dacă, pe lângă adevăr, mai pun și minciuni.
Tineri carismatici, liberi și sălbatici
Jungla mea, știi bine că e mediul care-l practici
Scuze dacă până acum te-am supărat
Îngerașul ăsta poate fi demonul preferat.
Ești un înger, când spui că mă iubești
Demon, atunci când mă rănești
Mi-am lăsat viața și inima
Mi-am lăsat sufletul în grija ta.
Înger, când mă iubești
Demon, când mă rănești
Mi-am lăsat viața și inima
Mi-am lăsat sufletul în grija ta.
L-am lăsat în grija ta
L-am lăsat în grija ta
L-am lăsat în grija ta
L-am lăsat în grija ta.
Și, după o vreme, după o bătaie cu perne
În cameră e plin de fulgi, iubirea îți cam dă semne
Da, băiatul ăsta-i diferit
Nici tu nu te crezi, nici eu nu prea te mint.
Dacă ies pe ușă și mă întorc când mă întorc
Nu te mai stresa, că nu plec de tot
Umblu liber prin lume, nu ascuns, ca un drog
Nu inhala tot piperul care-l pun în joc.
Tu tot îmi pui aură, eu vreau cornițe
Când ochii mei aleargă după alte fustițe
Te faci că nu vezi, că nu crezi
Că doar nu m-aș uita, așa, după cai verzi.
Exagerezi, lasă lacrimile de actriță
Mai bine pune o uniformă de școlăriță
Nu putem studia o materie decentă
Demonul ăsta te vrea cea mai eficientă.
Ești un înger când spui că mă iubești
Demon, atunci când mă rănești
Mi-am lăsat viața și inima
Mi-am lăsat sufletul în grija ta.
Înger, când mă iubești
Demon, când mă rănești
Mi-am lăsat viața și inima
Mi-am lăsat sufletul în grija ta.
L-am lăsat în grija ta
L-am lăsat în grija ta
L-am lăsat în grija ta
L-am lăsat în grija ta

Zadar - Înger și Demon

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Îngeri și demoni sunt în somnul meu
Peste lumi ce nu le știu nici eu
Vreau să uit tot ce-am învățat
Vreau să las în urmă totul pas cu pas.

Trupul meu e împins de somnul greu
Înspre lumi ce m-au așteptat mereu
E târziu să mă mai întorc din drum
Umbre reci mă vor în noaptea lor acum.

Îngeri și demoni dansează în mintea mea
Nu pot să ies din ea, nu pot să ies
Nu pot să ies din ea, nu pot să ies
Sunt închis în vis, nu pot să mă trezesc.

Din apă sunt sau cine sunt eu nu mai știu
M-am pierdut de mine, tot ce-am avut
Ratacesc pe drumuri albe neumblate
Pașii mei le vor încerca pe toate.

Trupul meu e împins de somnul greu
Înspre lumi ce m-au așteptat mereu
E târziu să mă mai întorc din drum
Umbre reci mă vor în noaptea lor acum.

Îngeri și demoni dansează în mintea mea
Nu pot să ies din ea, nu pot să ies
Nu pot să ies din ea, nu pot să ies
Sunt închis în vis, nu pot să mă trezesc

Kst - Înger și Demon

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

KST – Înger și Demon
Înger și demon…
Înger și demon…

Strofa I:
Vreau un înger pe pământ să mă protejeze,
Un înger să vegheze
Deasupra capului meu când dorm,
Prezența lui să-mi dea liniște-n somn,
Iar când mă trezesc să îmi ghideze pașii,
Când fac pariu cu moartea, tot el să-mi țină așii,
Un umăr cald, o minte limpede când cer un sfat,
Căci viața e ca o bibliotecă,
Trebuie să știi ce cărți să scoți din raft.
Acum, vreau să-mi fie bun prieten până la capăt, la bine și rău,
Când greșesc să răspundă în locul meu,
Să lupte pentru mine… am obosit,
Căci cu un ochi râd, cu celălalt plâng mereu.
Să-mi dea răspunsuri la întrebări,
Chiar dacă nu sunt cele dorite,
Să nu mă mintă… să-mi spună ce simte,
Căci realizez că în trenul vieții sunt un simplu pasager,
iar când mor vreau ca tot el să mă ridice la cer.

Refren: X2
Îngerii sunt morți,
Demonii nu-s destui,
Vrei să spui ce crezi, ce simți,
Dar n-ai cui…
Înger și demon…

Strofa II:
Vreau un demon lângă mine pentru că vreau să mă răzbun,
Vreau să mă ajute, e timpul judecății acum,
Să fie acolo, să aibă grijă ca nu cumva…
Să uit ceva, ca nu cumva să scape cineva [Toată lumea…]
O să curm fericirea multora, nu-mi va păsa
De durerea altora, când vor striga [aaaaa…]
El este cel ce îmi va da puterea să trec cu vederea,
Să nu aud nimic, decât tăcerea celor pedepsiți,
Îndreptățiți se vor crede să ceară îndurare,
Ajută-mă să-i fac să sufere mai tare,
Nedreptate pentru cei drepți,
La final nu vor sta drepți în fața mea.
Oameni veninoși vor reprezenta purgatoriu, sanatoriu
De boli mintale pentru oameni sănătoși
Se-apropie, m-apropii, ca un marș funebru
El este un demon alb, sau e un înger negru?

Refren: X4
Îngerii sunt morți,
Demonii nu-s destui,
Vrei să spui ce crezi, ce simți,
Dar n-ai cui…
Înger și demon…