Homer – Versuri.pro

Cezar Baltag - Amintindu-Mi de Homer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cântând își deschidea poetul
hotarele destinului.
Desprinși din cântecul-inel,
văzduh și ape împânziră
suavii zei pe care el
aevea îi isca din liră.
Sfioase nimfele fecioare
își ascundeau rotunzii sâni,
cirezi de minotauri
pășeau domol printre salcâmi.
Doar sus în zborul lui frenetic,
lovit de-al fulgerelor vaier,
un zeu pe jumătate sunet
înnebuni deodată-n aer.
Atunci crescu un joc pe care
imic nu-l mai putea opri (…)
E pace azi. Doi lei albaștri,
vecini, pupilele îmi sunt,
supraveghind până departe
orbita dulcelui pământ.

Johann Wolfgang Von Goethe - Homer Iarăși Homer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

A noastră agerime ne-a scăpat
Înlocuind cinstirea cu tăgada;
Deplin eliberați, noi am aflat:
Doar o cârpeală este Iliada.
Nu vă-ntristați de-a noastră prăbușire,
Avântul tinereții ne dezleagă;
Întreagă ne rămâne în gândire,
Mai bucuroși o vom primi întreagă!

John Keats - Lui Homer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fiind absent şi foarte ignorant,
De tine şi Ciclade am aflat,
Şedeai pe ţărm şi îţi doreai constant
Pe mări, printre delfini, să fii plecat.
Şi erai orb; dar vălul a căzut,
Căci Jupiter în Ceruri te-a primit,
Neptun un cort din spumă ţi-a făcut,
Şi-albinele lui Pan ţi-au zumzăit;
Pe ţărm, în beznă, focuri licăresc
Şi în prăpăstii sunt copaci şi flori,
În miez de noapte zorii-nmuguresc
Şi ageri sunt cei ochi nevăzători;
La fel şi tu, vezi toate câte sunt,
Precum Diana-n Cer şi pe Pământ.

Iliada Cântul II Partea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Toți peste noapte dormeau, și zeii ceilalți și bărbații
Războitorii din car, numai Zeus n-avea parte de tihna
Somnului. Sta chibzuind cum el să-l înalțe pe-Ahile
Cinstea mărindu-i cu pierderea multor Ahei la corăbii.
Una din toate la urmă-i păru că e mult mai cu cale,
Lui Agamemnon Atrid un vis momitor să trimită.
Visul la sine chemând, îi zise cuvinte ce zboară:
„Du-te, tu, vis momitor, pe la repezi corăbii ahee,
Unde adormit e sub cort Atrid Agamemnon, și spune-i
Toate și-ntocmai așa după cum mi-e porunca; zorește-l
Să înarmeze pe-Ahei, să bată cu toată greimea,
Poate chiar azi să ia Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoită, ci una de-acuma sunt zeii,
Domnii cei mari din Olimp, căci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor, de-amenință nori grei peste neamul din Troia.
”Zise, iar Visul porunc-auzindu-i îndată purcese.
Neamânat el ajunse la repezi corăbii ahee,
Unde sub cort adormit îl găsi pe Atrid Agamemnon;
Somnul cu farmec ambrozic deasupra-i plutea ca un nour.
Stele la creștetul lui, în făptură ca Nestor, pe care
Mai cu temei îl cinstea între sfetnicii săi Agamemnon.
Astfel întocmai fiind, grăi vestitorul lui Zeus:
„Dormi, tu vlăstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat să doarmă cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Căruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia tu aminte ce-ți spun: eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijă și milă de tine.
El porunci să pornești cu întreaga oștire-narmată,
Poate chiar azi să iei Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoită, ci una de-acuma sunt zeii,.
Domnii cei mari din Olimp, căci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor și nori grei pe Troieni i-amenință din partea
Marelui Zeus. Deci adu-ți aminte și nu da uitării
Spusele mele de cum părăsi-te-va dulcea somnie. ”
Asta rostindu-i, s-a dus. În cort a rămas Agamemnon
Singur în sine gândind la fapte ce n-aveau să fie:
Și-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea.
Nesocotitul, el nu știa gândul ascuns al lui Zeus,
Care-a ursit-a din nou ca Troienii și-Aheii să-ndure
Vaiete multe și-amaruri în valma cumplitelor lupte.
Craiul din somn se deșteaptă și glasul zeiesc îi răsună,
Iute se scoală-n picioare și-mbracă o nouă și moale
Haină frumoasă și mantia mare și-aruncă deasupra-i
Și o mândrețe de tălpi și-nnoadă pe dalbe picioare,
Spada țintată-n argint își prinde de umăr și-apucă
Trainicul sceptru ce-avea din străbuni și în grabă se duce
Unde stau vasele Aheilor cei ferecați în aramă.
Tocmai suia pe Olimp și-a zorilor zână Aurora,
Zeilor veste să dea tuturor de ivirea luminii.
Dete Atride poruncă strigacilor crainici să cheme
Oastea, ca toți să s-adune feciorii pletoși din Ahaia.
Crainicii-ndată crăiniră și-n pripă se strânser-Aheii.
Sfat mai întâi sfătuiră oștenii de frunte, bătrânii,
Lângă smolita corabie a craiului Nestor din Pilos.
După ce-i strânse, rosti o povață cuminte Agamemnon:
„Dați ascultare, prieteni. Venitu-mi-a-n tainică noapte
Visul de sus de la zei. Era la vedere ca Nestor,
Tocmai ca el după stat, după chip, după toată făptura.
Stete la creștetul meu și-mi zise cuvintele aceste:
„Dormi, tu vlăstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat să doarmă cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Căruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia dar aminte ce-ți spun, eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijă și milă de tine.
El poruncit-a să-ntrarmi pletoșii Ahei pân’ la unul,
Poate chiar azi să iei Troia cu ulițe largi pietruite.
Zeii ce șed în Olimp de-acuma-nțeleși între dânșii
Cugetă toți la un fel, căci lesne-i făcu s-o asculte
Hera cu rugile ei și-acum pe Troieni i-amenință
Zeus; tu asta păstrează-ți în minte. La vorbele-aceste
Visul se duse zburând și somnu-mi fugi de pe pleoape.
Hai dar pe Ahei să-i pornim cu armele. Dar mai-nainte
Eu am să-i pun la-ncercare vorbindu-le cum mi se cade
Și-o să-i îndemn la corăbii să fugă, să plece pe mare.
Voi repeziți-vă care-ncotro și opriți-i cu gura. ”
Asta grăindu-le Atride șezu. Între dânșii se scoală
Domnul prundosului Pilos, bătrânul, cumintele Nestor
Și sănătos chibzuind, așa începu să cuvinte:
„Voi căpetenii și Domni ai oștirii din Argos, prieteni,
Dacă venea să ne spuie de visul acesta un altul,
Noi puteam zice că minte și nu i-am fi dat ascultare;
Visul e însă visat de mai-marele nostru; de aceea
Hai să vedem de se poate pe-Ahei să-i pornim la bătaie. ”
Asta vorbi și întâiul din sfat se grăbi să se ducă.
Sfetnicii toți, purtătorii de sceptre, urmând pe păstorul
Armiei, se ridicară și gloate veneau cu grăbire.
Cum se pornesc câteodată-mbulzindu-se roiuri de-albine,
Mișună-ntr-una, ieșind din laturea stâncii scobite,
Zboară și-n chip de chiorchine s-așază pe flori primăvara,
Unele flutur-aicea grămadă, altele acolo;
Astfel și oștile atunci roind din corăbii, din corturi,
Se îmbulzeau și în cete cu vuiet curgeau spre adunare,
Pe-așezătură la mal. Ardea între dânșii zorindu-i
Vestea trimisă de Zeus. Se strânseră toți, dar soborul
Nu se putea mulcomi și pământul gemea sub povara
Gloatelor când s-așezau, căci valmă era și vreo nouă
Crainici umblau să-i potoale cu strigăte tari și s-aline
Zgomotul lor ca s-asculte pe Domnii, purceșii din Zeus.
S-au așezat ei la urmă și-a stat fiecare la locu-i.
Liniște apoi se făcu și atunci se sculă Agamemnon,
Sceptrul în mână țiind, pe-acel făurit de Hefestos,
Care-l dădu împăratului Zeus, născutul din Cronos;
Zeus îl dete lui Hermes, al zeilor sol, al lui Argus
Ucigător, iar acesta l-a dat lui Pelops călărețul,
Iar Pelops lui Atreu, vestitul păstor de noroade,
Care murind îl lăsă lui Tieste, bogatul în turme;
Craiul Tieste la rându-i îl dete să-l poarte Agamemnon
Spre a domni peste Argos întreg, peste multele-ostroave.
El, sprijinindu-se-n sceptrul acesta, vorbi adunării:
„Voi, vitejime, Danai, tovarăși de luptă, prieteni,
Mare și grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deși se-nvoise cu semne că-n țară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuși acuma s-a pus să mă-nșele grozav; mă silește
Calea spre țară s-apuc rușinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic,
Care-a surpat așa multe cetăți cu mândrețe de ziduri
Și o să surpe mereu, căci nebiruit e-n putere.
Vai, e-o rușine s-audă urmașii cumva că Danaii,
Oaste așa multă și-atât de vitează, luptară zadarnic
Vreme-ndelungată pe-aici, și deși se bătură cu oameni
Mult mai puțini decât ei, biruința lor tot e departe.
Dacă-nvoindu-ne noi cu Troienii ne-om pune să facem
Numărătoare-ntre noi de-o parte și alt-a oștirii
Și la un loc de s-ar strânge acei care au vetrele-n Troia,
Noi de ne-am pune cu toții în cete-mpărțiți câte zece
Și ne-am alege pe câte-un Troian să ne fie paharnic,
Multe zecimi de-ale noastre ar fi de paharnic lipsite;
Iată cât eu socotesc că întrecem la număr dușmanii
Care-și au casele-n Troia. Dar dânșii mai au de-ajutoare
Oaste din multe orașe, bărbați care luptă cu lancea
Și cu putere m-abat și nu-mi dau răgaz să pot bate.
Troia, să calc și să nărui cetatea cea trainică-n ziduri.
Nouă sunt anii trecuți cu voia lui Zeus, și iată,
Putrede-s grinzile, rupte odgoanele de la corăbii.
Dincolo-n țară tânjind tot stau așteptându-ne acasă
Dragii copii și soțiile, rudele noastre, iar gândul
Care ne-aduse pe-aici, tot neizbândit ne rămâne.
Deci auziți-mă toți și să facem cum eu vă voi spune:
Hai să fugim cu corăbii cu tot spre iubita-ne țară,
Nu mai e chip să luăm a lui Priam întinsă cetate. ”
Astfel Atride grăi și îndată stârni în mulțime
Dorul de ducă la toți care nu-i auziseră sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le răscoală pe Marea Icarică Austrul
Și Bălțărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus;
Ori ca Munteanul când vâjâitor se înviforă aprig
Peste bogatele lanuri și vântură spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripă
Toți spre corăbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor să le-mpingă spre mare,
Șanțuri au prins să desfunde, proptele trăgeau de sub vase,
Chiotul lor pân’la ceruri vuia de plăcerea plecării.
Oastea din Argos atunci, cu totu-mpotriva ursitei,
S-ar fi întors, dacă n-ar fi zis Hera zeiței Atena:
„Vai mie, fiică ne-nvinsă a vijeliosului Zeus, Ce fel?
Așa au să plece Aheii spre scumpa lor țară,
Fuga-n corăbii luând-o pe spetele largi ale mării
Vor părăsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, măcar că din pricina dânsei
Mulți mai pieriră pe-aici, departe de scumpa lor țară?
Du-te la tabăr-Aheilor cei înarmați în aramă,
Ține în loc pe tot insul cu graiul domol și pe nimeni
Nu păsui de pe mal să împingă corăbii pe mare.
”Zise, și-Atena din ochi scânteind îi ascultă cuvântul.
Pleacă de sus din Olimp, și zburând de pe culme la vale,
Se pomenește în clipă la repezi corăbii ahee,
Unde și dă de Ulise, potriva lui Zeus la minte.
Sta el acolo nevrând să s-atingă de bine podita-i
Neagră corabie, pieptu-i fiind copleșit de mâhnire.
Palas din ochi scânteind, s-apropie-ndată și-i zice:
„Laertiene, tu, viță de zei, iscusite Ulise, Ce fel?
Așa veți tuli-o-napoi spre iubita-vă țară
Fuga luând-o-n în corăbii vâslite de mulți, și la Troia
Veți părăsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, măcar că din pricina dânsei
Mulți din ai voștri pieiră departe de scumpa lor țară?
Nu mai sta nici o clipită, dă fuga prin tabără iute,
Ține în loc pe tot insul, vorbește-le blând, și pe nimeni
Nu păsui de pe mal să împingă corăbii pe mare.
”Zise, iar el după glas cunoscu că e graiul zeiței.
Mantia și-o lepădă și porni; de pe jos o culese
Crainicul itacian Evribate venindu-i din urmă.
El înainte ieșind lui Atride, luă de la dânsul
Sceptrul de-a pururea trainic, și-n mână cu dânsul purcese
Către corăbii la oastea de-Ahei cea cu zale de-aramă.
Cum el în față-i vedea căpetenii și oameni de frunte,
Calea pe loc ațiindu-le așa le zicea cu blândețe:
„Nu stă, sărmane, frumos de frică să fugi ca mișeii.
Hai și rămâi tu pe-aici și pe alții oprește-i din fugă.
Nu știi tu bine ce gând avu azi mai marele nostru,
El îi încearcă pe-Ahei, curând o să-i certe pe dânșii;
Și apoi nici n-auziră cu toții a lui cuvântare.
Mi-i să nu-și verse mânia pe voi, o bărbați din Ahaia.
Gânduri înalte doar cugetă craiul, a zeilor viță,
Cinstea-i purcede din Zeus și-i drag înțeleptului Zeus.
”Dar pe ostașul de rând, care-n față-i da fuga cu țipăt
Domnul cu sceptru-l pocni și așa se răsti către dânsul:
„Stai, ticăloase, pe loc și ascultă mai bine porunca.
Celor mai mari decât tine, netrebnice tu, și mișele,
Care nimic nu plătești, dacă-i vorba de sfat ori războaie.
Nu deopotrivă pe-aicea cu toții domni-vor Aheii;
Rău e când Domnii sunt mulți, numai unul să fie-ntre oameni
Cârmuitor și stăpân, numai cine primi de la Zeus
Sceptru, putere și legi, de care s-asculte supușii.
”Oștile așa stăpânind din nou le mâna spre-adunare.
Toți alergară-napoi de la vasele lor, de la corturi,
Și era vuietul mult întocmai ca vuietul mării,
Când se bat valuri de mal și fierbe și urlă noianul.
Toți s-așezară la loc și cu toții tăcere făcură;
Numai Tersit, un flecar, răstindu-se tot făcea gură,
El care-a fost priceput la necuviinți de tot felul
Și la bârfeli rușinoase în veșnica-i sfadă cu Domnii,
Cum îi părea că stârni-va cu vorbele-i hazul oștirii.
N-avea pereche de slut în oștirea venită sub Troia;
Spanchiu era el și olog; mai avea dup-aceea și umeri
Strâmbi și la pieptu-i aduși și-i stătea țuguiat pesteumeri
Creștetul lui, și abia niște fire de păr pe la creștet.
Tare era urâcios lui Ulise și chiar lui Ahile,
Numai cu ei se certa, îns-acum pe Atrid Agamemnon
El tăbăra cu batjocuri țâvlind; iar Aheii din juru-i
Strașnic erau supărați și-aveau ciudă grozavă pe dânsul.
Totuși el, tare zbierând, îl mustra pe Atrid Agamemnon:
„Ce te mai jălui și ce vrei, născutule tu din Atreus?
Corturi ai pline de-aramă și ai tu la tine prin corturi
Multe și-alese femei, care noi ți le dăm după pradă,
Ție-naintea oricui, dacă noi cucerim vreo cetate.
Ori mai duci lipsă de aur, comoara cu care te-mbie
Vr’un bogătaș de la Troia, voind să-și răscumpere fiul
Care în lanțuri de mine-i adus sau de altul de-ai noștri?
Ori îți mai trebuie vreo tinerică s-o ții pentru tine
Colea deoparte, s-o tot drăgostești? Dar nu se cuvine,
Tu, căpitanul, să-i duci pe sărmanii Ahei la pieire.
Oameni molâi și de-ocară! Muieri, nu bărbați din Ahaia!
Hai în corăbii să mergem în țară, lăsându-l pe acesta
Singur în Troia, pe-aici să se-mbuibe de daruri, să vază
Dacă-i suntem de-ajutor noi armia, ori dimpotrivă,
El care chiar pe Ahile, viteaz mai de seamă ca dânsul,
L-a înjosit, că luatu-i-a darul și-l are la sine.
Fierea-i lipsește de tot lui Ahile și prea-i de tot moale;
Altfel acest-ar fi fost păcatul tău cel mai din urmă. ”
Asta zicea dojenind pe craiul Atrid Agamemnon;
Dar îl ajunse pe el repezindu-se asupra-i Ulise
Și, pe sub gene privind, așa-l strășnici de aproape:
„Nesocotite flecar, cât ești tu de meșter la vorbă,
Mântuie; nu te sfădi cu mai-marii, Tersite, tu singur.
Mai ticălos, mai mârșav eu nu cred că-i altul ca tine
Printre oștenii veniți cu Atride sub Troia. De aceea
Taci și să nu le mai porți tu prin gură a mai-marilor nume,
Nici să-i bârfești ca un prost și să cauți prilejul plecării,
Nu știm aievea deplin cum trebile-aceste urma-vor –
Oare cu bine ori fără noroc înapoi ne-om întoarce.
De-asta tu azi pe-Agamemnon Atride, pe domnul oștirii
Stai ponosind că vitejii Danai îl încarcă cu daruri
Și-l amărăști cu-ale tale batjocuri în faț-adunării.
Una ți-oi spune din parte-mi și-ntocmai așa o să fie:
Cum te-oi mai prinde din nou prostindu-te pânã-ntr-atâta,
Capul să nu și-l mai poarte mai mult peste umeri Ulise,
Nici să mă cheme mai mult părintele lui Telemahos,
Dacă, pe tine-nºfăcându-te, nu te despoi de veșminte.
De-astă manta și cămașă sub care-ți ascunzi goliciunea
Și ciomăgindu-te apoi și făcându-te așa de rușine,
Nu ți-oi da drumul de-aici cu vaiet să pleci la corăbii. ”
Asta rostind, l-a izbit peste umăr, pe spate cu sceptrul;
S-a-ncovoiat el atunci și din ochi i se scurseră lacrimi.
Sângele-i s-a năsădit și bolfă crescutu-i-a-n spate,
Unde-l pocnise cu sceptrul. și-a stat ghemuit de cutremur.
Și de durere, cu ochii bleojdiți și ștergându-și obrajii,
Râser-Aheii cu poftă de dânsul, cu toată mâhnirea
Și a lor caznă ce-aveau, și așa cuvântau între dânșii:
„Doamne, că multe frumoase isprăvi mai făcu și Ulise,
Ori sfătuindu-ne bine ori oastea gătind-o de luptă,
Însă nimica mai bun decât fapta ce-acum a făcut-o,
Gura-nchizându-i acestui limbut bârfitor și obraznic.
Mult va mai trece de-acum până el să cuteze vr’odată
Să mai înfrunte pe Domni, probozindu-i cu vorbe de-ocară. ”
Asta mulțimea grăi. Iar cuceritorul Ulise
Scoală-se, sceptrul țiind; alături de dânsul
Atena Fulgerătoarea din ochi, întocmai la chip ca un crainic,
Gloatelor strigă tăcere, ca toți, de la-ntâiele rânduri
Până la cele din urmă, s-audă vorbirea-i, domnescul
Sfat să priceapă. și-a zis după asta chititul Ulise:
„Doamne Agamemnon, Aheii ar vrea între Domnii de astăzi
Cel mai de-ocară s-ajungi, să fii de batjocura lumii.
Nu se mai țin de tocmeala ce singuri făcură cu tine
Încă de când au pornit ca să vie încoace din Argos,
Cum că ei nu se întorc fără numai când năruie Troia.
Nu vezi cum dânșii, întocmai ca niște copii ori vădane,
Plâng și se tânguie, dornici de ducă. E drept că oricine,
Prins de alean, mai la urmă dorește întorsul în țară;
Chiar de lipsește de-o lună de-acasă, de lângă femeie,
Omul își iese din fire-n corabia multelor vâsle,
Dacă-l bat vifore iarna și mări vânzolite de valuri,
Darmite noi care stăm pe aicea zăbavnici de nouă
Ani rotitori. De aceea doar nu-i cu bânat că Aheii
Suferă lângă corăbii. Dar totuși ar fi cu rușine
Vreme-ndelungă s-adaste și goi să se-ntoarne pe-acasă.
Mai păsuiți, o prieteni, și stați o bucată de vreme
Ca să vedem dacă-i drept ce Calhas prorocul ne spuse.
Bine v-aduceți aminte de-o pildă, căci martori cu ochii
Furăți voi toți care teferi scăparăți de iesmele morții.

Iliada Cântul II Partea A II-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Parcă-i deunăzi, când vasele noastre s-au strâns în Aulida,
Gata să ducă pieire dușmanilor noștri din Troia.
Noi împrejur la un șipot jertfeam pe altarele sfinte
Nemuritorilor jertfe depline de boi, sub platanul
Mândru, de unde curgea din izvor așa limpede apă.
Minunăție atunci, un balaur cu spatele roșii
Ochilor noștri s-arată, sfetit după vrerea lui Zeus.
El din altar, dedesubtu-i, țuștind, s-a urcat în platanul,
Unde pe ramura cea mai de sus, zgriburite sub frunze,
Stau pitulate în cuib piscuind vrăbiuțe plăpânde;
Opt erau toate-mpreună, cu muma-le nouă. Și puii
I-a-nfulecat, pe când ei țiuiau sărăcuții a jale.
Muma târcoale pe-acolo dădea și-și bocea puișorii,
Dar se roti și o prinse de-o arip-atunci și pe dânsa.
După ce fiara-nghițit-a și puii și vrabia, zeul,
Care pe ea o sfetise, atunci făptui o minune.
O prefăcu într-o stană de piatră născutul din Cronos.
Noi uluiți am rămas la asta privind cu mirare,
Astfel de semne cumplite curmară jertfirile noastre.
Calhas atunci tâlcuind ale zeilor gânduri ne zise:
„Ce stați uimindu-v-așa, o, Aheilor? Zeus, izvorul
Înțelepciunii, ne-a dat o năprasnică piază de-o faptă
Care va fi mai târziu și cu slavă ce n-are s-apuie.
Tocmai cum fiara-nghițit-a o vrabie și puișorii,
Opt păsărele golașe-mpreună cu vrabia mumă,
Astfel în vremuri atâtea și noi vom tot duce războiul,
Iar în al zecelea an cuceri-vom întinsa cetate.
Asta vestitu-ne-a Calhas, și iată-mplinitu-s-au toate.
Stați dar aicea cu toții, Aheilor voi, să ne batem
Până ce noi cuceri-vom orașul măreț al lui Priam.”
Zise, iar ei chiotiră vârtos și grozav răsunară
Vasele jur împrejur, când deteră chiot Aheii
Și lăudară vorbirea rostită de craiul Ulise.
Nestor atunci, călărețul gerenic, sculându-se zise:.
„Doamne, că tare sunteți de-o seamă cu pruncii la sfaturi,
Negrăitorii copii care n-au de războaie vreo grijă.
Unde sunt oare-nvoielile și jurămintele noastre?
Arză-le focul atunci sfătuiri și-nțelegeri făcute,
Strânsul de mâini și-nchinatele vinuri, chezașii credinței!
Numai cu vorbe de clacă ne batem și n-avem putință
Să iscodim vreun mijloc, cu toată-ndelunga zăbavă.
Tu neînfânt, o, Atride, cu vrerea ce-avut-ai-nainte
Pune-te-n frunte și du-i pe Ahei în bătaia cea cruntă.
Lasă pe unul, pe doi ca să piară, pe cei ce de-o parte
Umblă fugari de la oaste și năzuie acum de pomană
Calea spre țară s-apuce-nainte de-a ști dacă Zeus
Ne înșelă cu vestirea sau nu, după semnele date.
Eu însă pot să vă spun că marele Zeus ne dete
Toată-nvoirea în ziua când oștile noastre-n corăbii
Se înluntrară să ducă pierzare și moarte la Troia;
El fulgera de la dreapta vădind o prielnică piază.
De-asta nici unul să nu puie grabă la-ntorsul acasă
Până ce n-ar avea parte de câte-o nevastă troiană,
Numai așa răzbuna-veți oftatul și dorul Elenei.
Însă de-o fi între voi oarecine ahtiat de-a se-ntoarce,
Pas dar, atingă-și corabia neagră și bine vâslită,
Dacă dorește să-și vadă pe loc nenorocul și moartea.
Chibzuie bine, o, Doamne, și tu și de alții ascultă;
Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ți-l voi spune:
Armia tu întocmește-ți acum după neam și-nrudire,
Neamul pe neam să s-ajute la luptă și ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, și dacă te-ascultă Danaaii,
Ști-vei tu care din frunte și care din gloată-i netrebnic
Sau inimos la război, căci ei osebit se vor bate;
Ști-vei și dacă de vină sunt zeii că nu iei cetatea
Sau că nevrednică-i oastea și nu se pricep căpitanii.”
Zise lui Nestor atunci mai-marele Atrid Agamemnon:
„Birui pe Ahei, când e vorba de sfaturi, cinstite moș Nestor.
Zeus părinte, tu Palas Atena, tu Febos Apolon,
De-aș fi avut eu asemenea sfetnici vreo zece cu mine!
Iute cădea mai demult a craiului Priam cetate,
Lesne luată fiind și dărâmată de mâinile noastre.
Dar numai patimi ne-a dat viforaticul fiu al lui Cronos,
Zeus, căci el m-a împins la zadarnică vrajbă și sfadă,
Pentru-o femeie doar eu și Ahile cu grele cuvinte
Ne dezbinarăm și chiar de la mine porni supărarea.
Dacă noi doi și Ahile și eu am fi una vreodată,
N-o să-ntârzie o clipă-a Troienilor nenorocire.
Hai să-mbucăm din merinde, ca-n urmă să-ncepem războiul.
Sulița bine s-ascută și pavăza dreagă-și oricine,
Hrană să dea cu deavolna la caii cei iuți de picioare
Și să-ngrijească de car gândindu-se la bătălie,
Ca să putem cât e ziua de mare să ducem tot greul.
Nu vom avea noi răgaz nici chiar într-o cirtă de vreme,
Până ce n-o veni noaptea să-mpiedice avântul oștirii.
Pieptul la mulți asuda-va-nfocat de purtatul curelii
Scutului cel păzitor și de lance trudit va fi brațul
Și năduși-vor și caii de trasul strujitelor care.
Dacă pe vr’unul vedea-voi răznit de pe câmpul de luptă
Și năzuind să rămâie cumva oploșit la corăbii,
Are să scape cu greu mai pe urmă de câini și de vulturi.”
Zise, și-Aheii dau chiot grozav; așa urlă talazul,
Care, când Austrul vine și-l saltă, se sparge la maluri
De un colțan răsărit, seninare ce veșnic o bate
Valul stârnit de tot felul de vânturi venite de-oriunde.
Oastea sculându-se s-a-mprăștiat la corăbii; din corturi
Fumul ieșea de la focuri și toți ospătau din merinde.
Unul făcea unui zeu închinare și altuia altul
Și se rugau să-i ferească de moarte, de crâncena trudă.
Craiul Atrid a trimis să aducă de jertfă un mare
Taur cincar încălat prea-tarelui fiu al lui Cronos,
Și a poftit pe Bătrâni, mai-marii oștirii ahee,.
Mai înainte pe Nestor, pe Idomeneu dup-aceea,
Ca și pe Aias cei doi, după ei pe Tidid Diomede,
Șase cu cel deopotrivă cu Zeus la minte, Ulise.
Numai oșteanul războinic Menelau veni de la sine
Ca să-l ajute, știind că frate-său are de lucru.
Taurul împresurară și orzul sfințit ridicară,
Iar Agamemnon, în mijlocul lor, începu să se roage:
„Zeus prea-nalte, slăvite de sus, din senin și din nouri,
Soarele nu-l asfinți și nu grăbi noaptea să vie
Până ce eu n-am să surp al lui Priam palat cu tavanul
Negru de fumuri și porțile-n pară de foc să-i pot arde
Și să pot rupe cu lancea pieptarul de-aram-a lui Hector
Și să-l prăvăl și pe el, și-alături de el cu duiumul
Soții în colb să-i răstorn, să muște din țărnă cu dinții!”
Zise, dar nu-i fu-mplinită rugarea din partea lui Zeus;
El închinarea-i primi, dar cazna-i spori mai departe.
După rostirea rugării și-a orzului sfânt presărare,
Vitele-njunghie grumazul sucindu-le și le jupoaie,
Coapsele taie din trunchi, în prapuri apoile-nfășoară
Împăturindu-le-n două, deasupra pun carnea cea crudă
Focuri aprind și le ard pe despicături retezate
Și măruntaiele-nfipte-n frigare le frig pe jeratic.
Când erau coapsele scrum și din măruntaie gustară,
Carnea rămasă tăind-o felii în frigări o trecură
Și rumenită frumos o traseră de pe jeratic.
Când isprăviră cu totului tot și ospățul fu gata,
Benchetuiau, și aveau cuvenitul mertic fiecare.
După ce ei potoliră cu toții și setea și foamea,
Vorba-ncepu călărețul dibaci din Gerenia, Nestor:
„Tu, preamărite mai-mare al oștirii, Atrid Agamemnon,
Vremea să nu ne mai pierdem cu vorba și nici să mai punem
Piedică lucrului care ni-i dat cu-ajutorul lui Zeus.
Hai dar mai repede pune pe crainici să buciume veste
Armiei noastre, ca toți să s-adune pe loc la corăbii.
Noi s-o pornim după asta prin tabăra mare, să mergem
Toți laolaltă de-aici, s-aprindem mai iute războiul.”
Nestor așa le vorbi, și-Agamemnon Atrid se supuse;
Numaidecât porunci el la crainici, bărbații cu glasul
Răsunător, să dea strigăt, să cheme pe-Ahei la bătaie.
Ei începură să strige, și-n pripă se strânseră-Aheii.
Craii, născuții din Zeus, porniră grăbiți cu Atride
Oastea să-și puie la rând. Cu ochi lucii Atena-ntre dânșii
Scutu-și purta, un odor care-nfruntă și vreme și moarte,
Și de sub care tot fâlfâie o sută de ciucuri de aur,
Bine-mpletit fiecare și-n preț de o sută de tauri.
Grabnică, scutul clătindu-l, ca fulgerul trece prin oaste
Și o silește la mers, Și-n inima fieștecărui
Pune tărie de fier, ca neobosit să tot lupte.
Și le era mai în voie lor astfel decât pe corăbii
Calea s-apuce-napoi spre scumpa lor țară străbună.
Cum arzătorul pârjol o pădure nămornic-aprinde
Sus pe o culme de munți și vâlvoarea i-o vezi de departe,
Astfel și luciul armelor dalbe ale oastei pornite
Strălumina în văzduh și departe ajungea pân’la ceruri.
Cum, câteodată, venind din alte meleaguri o droaie
De zburătoare, de gâște ori cocoare ori lebezi gâtoase,
Peste livada-asiană la râul Caistru pe maluri,
Unde și unde tot zboară și vesele bat din aripe,
Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună;
Astfel și multele gloate ieșind din corăbii, din corturi,
Lângă Scamandru pe câmp se revarsă. Bătut de picioare
Și de copitele cailor duduie groaznic pământul.
Ei la Scamandru pe câmp și pe lunca cea verde-nflorită
Stat-au puzderii ca frunza și floarea ce dă-n primăvară.
Tocmai ca multele roiuri de muște ce zboară-mbulzite,
Și forfotesc bâzâind pe la stâna de oi și de capre,
Când primăvar-a venit și-s vasele pline de lapte;
Mulți și pletoșii Ahei, sodom se-așezară-mpotriva.
Oastei troiene pe câmp și stau gata să zvânte dușmanii.
Cum răvășitele turme de capre pe dealuri, căprarii
Repede și le despart, în amestec, fiind la pășune,
Astfel încoace și-ncolo oștirea și-mpart căpitanii
Și o pornesc la război. Între ei Agamemnon cu capul
Și cu privirea măreț ca și Cel care fulgeră-n nouri,
Lat ca Poseidon la piept și la mijloc întocmai ca Ares.
Cum pe câmpie s-arată mai mare-n cireadă buhaiul,
Capul și-nalță fǎlos și s-arată-ntre multele vite,
Astfel și Zeus atunci făcu pe Atrid Agamemnon
Mare să pară-ntre mulți și să fie a vitejilor frunte.
Spuneți acum mai departe, voi Muzelor olimpiene,
Voi doar zeițe sunteți și ca martore totul cunoașteți;
Veștile noi auzim, dar faptele nu le cunoaștem –
Spuneți-mi care erau între-Ahei căpitanii și Domnii?
N-aș putea eu să-i înșir și nici să dau nume mulțimii,
Chiar dac-aveam înzecită din fire si limba și gura
Și-mi era glasul de-oțel și-n pieptu-mi plămânii de-aramă,
Dacă zeițele olimpiene, ale lui Zeus copile,
Musele, n-ar pomeni câtă oaste venise sub Troia.
De-asta și număr pe toți căpitanii și vasele toate.
Peste Beți, pe de o parte, domneau Penelaos și Leitos.
Cloniu, apoi Protoenor și Arcesilau. Iar Beoții,
Unii din Hiria, alții erau din Aulida stâncoasa,
Din delurosul oraș Eteonos, din Shoinos și Scolos,
Din Micalesos cel larg, din Tespia, chiar și din Graia;
Alții din Harma erau, din Ilesiu, apoi din Eritra;
Din Eleon mai departe, din Hila și din Peteona,
Din Ocalea, din ține-ziditul oraș Medeona,
Din Eutresis, din Tisba, bogata-n hulubi,
Și din Copași din Coronia, din Haliart, unde-i pajiștea verde; Alții erau din Platea și-o seamă-ntre dânșii din Glisas,
Din Hipoteba cea bine-zidită, din Nisa preasfântă
Și din sfințitul Onhest, pe unde-i dumbrava cea dalbă.
A lui Poseidon, din Midia, din podgoreana cetate Arne
Și din Antedona, orașul de lângă hotare.
Ei cu cincizeci de corăbii purceseră, și în tot vasul
Tineri Beoți au venit de două ori zece și o sută.
Iar pe acei din Aspledon și din Orhomen îi mânară
Doi, Ascalaf și Ialmenos, feciorii lui Ares, pe care
Mândr-Astiohe-i născu pe la curtea lui Actor Azide;
Când se suise ea, fată fecioară, -n iatac să se culce,
S-a furișat într-o noapte la patu-i puternicul Ares.
Dânșii veniră vâslind cincizeci de scobite corăbii.
Pe Foceieni îi ducea la război Epistrofos și Shediu,
Ai lui Ifitos feciori, nepoți lui Naubol inimosul;
Din Chiparisos o parte erau și din Piton stâncosul,
Alții din Daulis, din Crisa cea sfântă și din Panopea,
Din Iampolis, din Anemoreia, și-alături de dânșii
Locuitori de pe malul Chefisului sfânt, și în urmă
Cei din Lilea, pe unde își are izvorul Chefisul;
Negre corăbii cu toate de patru ori zece vâsliră.
Pe Foceieni i-așezau în șiraguri acum căpitanii
Sârguitori pe lângă Beoți rânduindu-i, la stânga.
Iar peste Locri stăpân era Aias cel iute, Oilidul;
Nu era el răsărit ca Aias Telamonianul,
Ci mai mărunt decât el și de in avea platoșa dânsul,
Dar între Ahei și Elini era-ntâiul la-ntrecerea-n suliți.
Locrii veniră din Chinos și din Caliar, din Opunta,
Parte din Besa, din Augia cea mult plăcută, din Scarfe,
Și de la râul Boagriu, din Tarfe, din Troniu.
Aias aduse de patru ori zece corăbii smolite,
Pline de Locri din fața ostrovului sfânt Eubea.
Din Eubea, suflând a mânie, Abanții, din Halchis
Și din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri,
Și din Cherint de la țărm, din-nalta cetate Dionul,
Și din orașul Carist și locuitorii din Stire –
Fură conduși de-al lui Ares ortac Elefenor, feciorul.
Lui Halcodonte, mai-marele Abanților tari de virtute.
Iuți și cu pletele-n spate dau zor după dânsul Abanții
Plini de războinic avânt și cu suliți de frasin întinse,
Gata să dea în dușmani și platoșa să le sfâșie.
Ei au venit cu de patru ori zece smolite corăbii.
Iată și cei din Atena, cetatea cea bine zidită
Unde domnea Erehteu cel mare de suflet, pe care
Palas Atena-l crescu ca mladă a pământului rodnic
Și-l așeză la-nchinat dup-aceea-n bogatul ei templu,
Unde de dragu-i jertfesc, încheindu-se anul, feciorii
Atenieni o mulțime de miei timpurii și de tauri.
Pe-Atenieni îi ducea Menesteu din Peteos născutul;
Nimeni, afară de Nestor, căci el era cel mai în vârstă,
N-a fost ca dânsul așa încercat la război ca să mâne
Și telegarii și armia lui înarmată cu suliți,
Și Menesteu a venit cu cincizeci de corăbii smolite.
Douăsprezece corăbii cu oameni aduse și Aias
Din Salamina și stete pe-alături de cetele Atenei.
Cei de prin Argos apoi, din Tirintul cu prejmet de ziduri,
Din Hermiona și Asina, cetăți cu limanuri afunde,
Din Epidaur mănosul în vii, din Trezena, Eiona,
Și din Egina, din Mases, cu toții feciori din Ahaia,
Stau sub porunca viteazului nenfricoșat Diomede
Și-a lui Stenelos, fecior al vestitului Domn Capaneus,
Și ca un zeu sta alături de ei Evrialos, feciorul
Lui Mecisteus, al cărui părinte fu craiul Talaos.
Dar peste toți poruncea ortomanul Tidid Diomede,
Care la Troia veni cu optzeci de smolite corăbii.
Alții pe urmă din bine-zidita cetate Micena
Și din avutul Corint, din Ornia și din Cleona
Bine-zidita, din Aretirea, plăcuta cetate,
Din Siciona, pe unde-nainte domnise Adrastos,
Din Hiperesia, din Gonoesa-nălțata pe stâncă
Și din Pelene, precum și din buna cetate Egion,.
Ca și din tot Egialos și cei de prin larga Elice
Și de pe țărmul întreg în o sută de vase veniră
Subt Agamemnon. Cu el erau trâmbele cele mai multe
Și mai viteze;-narmat în lucii veșminte de-aramă
Cel mai fălos și mai mare a fost el între toți căpitanii,
Însuși fiind un viteaz și având și oștire mai multă.
Locuitorii din Lacedemona râpoas, -albiata,
Unii din Faris, din Mesa cu mulții porumbi și din Sparta.
Alții din Brisia, ba și din Augia cea desfătată
Și din Amicle, din Helos, oraș de pe marginea mării,
Și din Oitilos, din Laas, ei toți în șaizeci de corăbii
Fură conduși de Menelau, de fratele lui Agamemnon.
Ei osebit se oștiră. Mergea între dânșii Menelau
Plin de încredere-n sine, cu inima gata de harță,
Și-mbărbăta la război. Mocnea el de furie-ntr-însul
Ca să răzbune mai repede dorul și plânsul Elenei.
Locuitorii din Pilos precum și din dalba Arena
Și din Trion de pe lângă Alfeu și din Epi-ntăritul,
Din Amfigenia și din Pteleos, din Chipariseis, Din Dorion
Și din Elos, pe unde pe Tracul Tamiris
Muzele l-au întâlnit și luatu-i-au darul cântării,
Când de la craiul Evrit din Ehalia, el, călătorul
Se-ncumetase la drum să întreacã în cântec pe Muze,
Fiicele împlătoșatului Zeus. De-aceea și-n cale
Ele atunci l-au orbit de necaz și luatu-i-au darul
Dumnezeiesc și făcut-au cu totul să uite de liră –
Dânșii cu toții erau sub porunca lui Nestor bătrânul,
Și aduceau nouăzeci de negre adâncate corăbii.
Cei din Arcadia, locuitori de sub plaiul Chilenei,
De la mormântul epitic, pe unde-s luptașii de-aproape,
Cei din Feneos și din Orhomen cel cu multele turme
Și din Stratia, din Ripa, Enispa, bătută de vânturi,
Și din Tegea și cei din orașul plăcut, Mantinea,
Cei din Parasia și din cetatea Stimfelos, cu toții.
Fură-n șaizeci de corăbii conduși de-al lor crai Agapenor,
Al lui Ancaios fecior; și mulți se suiră-n tot vasul,
Oamenii arcadieni deprinși la purtatul de arme.
Craiul Atrid Agamemnon le dete el însuși corăbii
Bine podite spre-a merge pe luciul mării albastre,
Neștiutori ei fiind de călătoria pe mare.
Cei din Buprasiu apoi și toți cei din sfânta Elida
Cât se cuprinde de unde-i orașul hotarnic Mirsinos
Pân’ la Hirmina și stânca Olenică și la Alesiu –
Patru mai mari căpetenii aveau, fiecare cu zece
Repezi corăbii, și-n ele erau cu duiumul Epeii,
Unii din ei sub porunca lui Talpiu și-a lui Amfimahos,
Ai lui Evrit și Cteatos feciori și nepoți de-ai lui Actor;
Alții erau sub Diores, feciorul lui Amarinceus,
Și sub voinicul cu fața de zeu Polixenos, feciorul
Lui Agasten, care avut-a de tată pe craiul Augias.
Cei din Dulihiu și cei din Ehinele sfinte ostroave,
Care se află așezate pe mare în dreptul Elidei,
Ei căpetenie aveau pe Meges, potriva lui Ares,
Os din Fileu, călărețul iubit al lui Zeus. De ciuda
Tatălui, Meges de mult se mutase-n ostrovul Dulihiu.
Dânsul aduse la Troia de patru ori zece corăbii.
Iată și-Ulise. Supuși veniră subt el Chefalenii
Cei inimoși din Itaca și din pădurosul Neritos,
Din Crochilea o parte și alții din asprul Egilip
Și din ostrovul Zachint și din Samos, și locuitorii
De pe uscat, de pe țărmul de dincolo, de la ostroave,
Ei ascultau de Ulise, potriva lui Zeus la minte;
Douăsprezece corăbii aveau și erau rumenite.
Toas al lui Andremon sub mână-i avea pe Etolii
Cei din Plevron, din Olenos, apoi din Pilene, din Halchis
Cel de la mare și din Calidon de pe stâncile-nalte.
Nu mai trăiau acum fiii viteazului mare Oineus,
Nu mai trăia nici Oineus și nici Meleagru bălanul,

Iliada Cântul I Partea a III-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Astfel Aheii, pe zeu îmblânzind, câtu-i ziua de mare
Cântec măreț îi cântau și de-a pururi slăveau pe Apolon,
Izbăvitorul de rău; el sta veselindu-și auzul.
Soarele apoi asfințind și lăsându-se amurgul de seară,
Ei adormiră cu toții pe lângă odgoane pe maluri.
Iar dimineața, când zorile trandafirii se revarsă,
O apucară pe mare ’napoi înspre tabăra ahee.
Izbăvitorul Apolon un vânt priitor le trimise,
Ei ridicară catargul și-ntinseră pânzele albe,
Care, suflate de vânt, se umflau; iar sub talpa de navă
Călătorindă pe mare, vuiau răscolitele valuri;
Vasul, tăindu-și cărare, ușor luneca peste ape.
Când mai pe urmă sosiră pe-aproape de tabăra mare,
Dânșii corabia-mpinseră și către mal o dădură
Peste grămada de prund și-i puseră-n juru-i proptele.
Și dup-aceea, răzleți, fiecare plecară la corturi.
Dar, stăpânit de necaz, stătea lângă repezi corăbii
Dumnezeiescul Ahile cel iute ca șoimul. De acuma
Nu mai umbla nicidecum pe la sfatul ce-nalță bărbații,
Nici la război, ci acolo stătea mistuindu-se-n sine,
Dornic în suflet fiind după valma și larma bătăii.
Când se făcu dimineața în oara de-a douăsprezecea,
Zeii cei pururi atunci spre cer o porniră cu toții,
Zeus fiindu-le-n frunte. Dar Tetis nu uită rugarea
Fiului, ci răsărind din afunduri pe undele mării,
Mânecă-ndată spre-a cerului boltă și suie Olimpul.
Singur îl află pe cel care tună-n văzduhuri, pe Zeus,
Stând pe-a Olimpului culme, pe cea mai înaltă din toate.
Cade-nainte-i smerit și cu stânga luându-i genunchii
Și sub bărbie ușor cu dreapta atingându-l, zeița
Roagă-se astfel și zice-mpăratului celui din slavă:
„Dacă vreodată cumva între zei te-am slujit, o Părinte,
Fie cu graiul ori fapta, te rog împlinește-mi dorința:
Cinste dă fiului meu, care scris e să moară, sărmanul,
Mai timpuriu decât alții. și totuși Atrid Agamemnon,.
L-a înjosit mai deunăzi, cu sila luatu-i-a darul.
Tu dar încalte cinstește-mi-l, Olimpiene-nțelepte;
Fă ca Troienii pe Ahei să tot biruie până ce Aheii
Cinste arăta-vor feciorului meu și spori-i-vor mărirea.”
Asta i-a zis; nouraticul Zeus nimic nu răspunse.
Stete tăcut îndelung, iar Tetis, precum s-apucase,
Sta încleștată de el și iar îi vorbi rugătoare:
„Spune-mi un singur cuvânt, învoiește-te ori mă respinge,
N-ai doar vreo teamă de asta, că vreau să știu bine
Cât de puțin prețuită sunt eu între zei și zeițe.”
Dar îi răspunse grozav îndârjit nouraticul Zeus:
„Ai să pui vrajbă-ntre mine și Hera, și-i vai ce-o să fie
Când mă va scoate din fire, rostindu-mi cuvinte de-ocară,
Doar și așa între zei îmi tot caută price și-ntr-una
Mă-nvinuiește că eu îi ajut pe Troieni la războaie.
Tu depărtează-te acuma, căci poate să prindă de veste;
Eu îngriji-voi de vorba ce-mi spui, ca să fie-mplinită.
Iată, ca tu să mă crezi, eu capul mișca-voi, plecându-l.
Semnul acesta-ntre mine și zei e destulă-ntărire;
Nenșelător și cu totul statornic și urmat de-mplinire-i
Orice voi spune c-un semn ce voi face din cap întărindu-l.”
Zise și semn de-nvoire făcu din sprâncenele-i negre;
Pletele-i dumnezeiești din creștetul cel fără moarte
S-au revărsat pe obraz, și-a vuit de cutremur Olimpul.
După ce ei s-au vorbit, au plecat despărțindu-se. Tetis
Din luminosul Olimp a sărit în adâncul de mare;
Zeus în sală-a intrat, în palatu-i, iar zeii cu toții
S-au ridicat înaintea părintelui lor de pe tronuri
Ca să-l întâmpine, necutezând să-i aștepte sosirea.
Astfel șezu el pe tron. Dar Hera-l pândise cu ochii
Și-a priceput că la sfat tăinuise-mpreună cu Tetis
Cea cu picioare-argintii, copila Bătrânului mării.
De-asta din gură-ncepu să înghimpe deodată pe Zeus:
„Spune-mi, cu care din zei ai stat iarăși la sfat, o viclene?.
Veșnic plăcere găsești, când eu sunt departe de tine,
Planuri ascunse la cale să pui, dar din tainele tale
Tu niciodată nimica nu vrei să-mi dezvălui și mie.”
Zise-mpotrivă-i părintele zeilor și-al omenirii:
„Hera, nu trage nădejde ca tot ce voi pune la cale
Tu să cunoști; îți va fi cu-anevoie, deși mi-ești soție.
Ce se cuvine s-auzi, nici unul din zei și din oameni
N-are s-o știe-nainte ca tu s-o cunoști de la mine.
Dar ce eu cuget să fac înadins, fără-a zeilor știre,
Asta să n-o cercetezi și să nu mă întrebi de-amănuntul.”
Hera ochioasa, velita zeiță, răspunse lui Zeus:
„Ce fel de vorbă grăit-ai, amarnice fiu al lui Cronos?
Nu te întreb niciodată și nu iscodesc ale tale
Gânduri; ba chiar, tu chibzui în tihnă și faci după voie.
Tare mă tem însă eu să nu mi te-ncânte-acum Tetis,
Cea cu picioare de-argint, copila Bătrânului mării,
Care din zori a venit și-a căzut la picioarele tale.
Pare că chiar înadins te-ai legat să-l înalți pe Ahile
Și o mulțime de-Ahei fără milă să pierzi la corăbii.”
Dar supărat o întâmpină așa furtunaticul Zeus:
„Nenorocito, mereu cu prepusuri, mereu pânditoare;
Totuși nimica tu n-ai să poți face, ba mai oropsită
Fi-vei de mine, și asta cu mult mai amar o să-ți fie.
Dacă-i așa cum îmi spui, să știi tu c-așa-mi place mie.
Șezi și taci molcom acolea și vorba mi-ascultă mai bine;
Nu vor putea nicidecum să te-ajute toți zeii din slavă,
Când voi veni și-oi întinde la tine cumplitele-mi brațe.”
Asta grăi, și fiori au cuprins-o pe ochioasa zeiță;
Molcom tăcu și se puse pe tronu-i cu inima frântă.
Jalnic oftară toți zeii cerești în palatul lui Zeus.
Numai vestitu-ntre meșteri, Hefest, luă-ndată cuvântul,
Doar ca să-și mângâie mama, zeița cu brațele albe:
„Mare blestem o să fie, jălănie nesuferită
Dacă, de dragu-unor oameni, voi nu veți curma sfădălia,.
Zarvă-ntre zei aducând. La urmă se duce tot gustul
Mesei bogate de-aici, dacă-ncepe să biruie răul.
De-asta un sfat îi dau mamei, măcar că și ea e cuminte,
Blând să se poarte cu tata, pe voia lui Zeus să facă,
Și să-l împace pe el ca să nu ne mai tulbure-ospțul.
Numai să vrea înadins, străfulgerătorul olimpic,
Ne-ar și zbura de pe tronuri, căci el e cu mult mai puternic.
Ia-l cu frumosul și spune-i cuvinte blajine, că-ndată
El ne va fi-ndurător, părintele Olimpianul.”
Asta-i grăi, și apoi, repezindu-se, mamei întinse
Cupa cu gemene toarte și-adause el după-aceea:
„Fii cu răbdare și-ndură, o mamă, deși ești mâhnită;
Inima-mi plânge de dragă ce-mi ești, când te văd toropită.
Nu voi putea să-ți ajut, cu toată nespusa-mi durere;
E-ngrozitor când te pui cu-Olimpianul. Știi bine,
Am încercat mai demult și-am vrut să te apăr de dânsul,
Dar m-a luat de picior și din pragul ceresc mi-a dat drumul,
De m-am dus cât e ziua de mare, și numai spre seară
Bietul căzut-am în Lemnos, și-abia era suflet în mine.
Cum am picat la pământ, bărbați Sintieni mă luară.”
Zise, și asta-auzind zâmbi cea cu brațele albe
Și de la fiul ei cupa primi ea cu zâmbet pe buze.
Dânsul apoi începu de la dreapta pe rând în pahare
Zeilor dulce nectar să le toarne din cănile pline.
Zeii ferice cu toții în hohote lungi izbucniră,
Cum îl văzură pe șchiop gâfuind și trudindu-se-n sală.
Astfel ei veseli din zorile zilei și până spre seară
Benchetuiau și-avea parte de masă la fel fiecare.
Cântec frumos le cânta și Apolon din lira-i măiastră,
Musele toate cu farmec în viers le cântau dup-olaltă.
Dar mai pe urmă, când soarele apuse cu dalba-i lumină,
Zeii s-au dus fiecare grăbit în iatac să se culce,
Unde vestitu-ntre meșteri Hefest cel cu brațe vânjoase
Curte zidi fiecărui cu șart și pricepere multă.
Merse și fulgerătorul, Olimpicul Zeus în patu-i,
Unde somn dulce dormea și-nainte. Suindu-se-acolo,
El adormi lângă Hera, slăvita cu tronul de aur.

Iliada Cântul II Partea a III-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De asta Etolii ca Domn îl aleseră acuma pe Toas.
El patruzeci de corăbii smolite aduse la Troia.
Idomeneus vestitul în suliți mâna pe Cretanii
Cei din Gortina cea bine încinsă cu ziduri, din Cnosos
Și din Miletos, din Lictos, din albul Licastos,
Din Rition și din Festos, tihnite și largi amândouă;
Și-alții din Creta, din mare ostrov cu orașe cu o sută.
Idomeneus, vestit la război, li-era căpitanul
Și Merione, leit ucigașul bărbaților, Ares.
Ei au venit aducând optzeci de smolite corăbii.
Iar Tlepolem Heraclidul, oșteanul puternic și mare,
Nouă corăbii aduse cu oameni delii din ostrovul
Rodos, pe unde trăiau osebit locuind în ținuturi
Trei, Ialisos și Lindos și albul Camiros. La dânșii
Comănduia Tlepolem, vestitul în lupta cu suliți;
Tată Heracle i-a fost și Astiohia mama, pe care
Tată-său o dobândi din Efira, la râul Seleis,
Când pustiau la cetăți de oameni voinici apărate.
Cum a crescut Tlepolem la curtea cea bine-zidită
Numaidecât a răpus pe-al tatălui unchi după mamă,
Om cărunțit pe atunci, pe Licimniu, răsadul lui Ares.
Iute corăbii clădind și-adunând și mulțime de oameni,
El luă fuga pe mare, fiind în primejdie acolo;
Rudele-l amenințau, Heraclizii, nepoții și fiii,
Și, rătăcind, după multe necazuri, ajunse la Rodos,
Și, cucerindu-l, îl dete la trei seminții osebite
Scumpe lui Zeus, al lumii și-al zeilor Domn. Și de-aceea
Dumnezeiești avuții s-au tot revărsat peste dânșii.
Iar de la Sime veni în trei vase totuna de-nalte
Fiul Aglaii și-al lui Haropos, Nireu domnitorul;
Dintre oștenii Danai veniți cu Atrizii la Troia
Cel mai frumos era el după neîntrecutul Ahile,
Dar de putere lipsit și urmat de oștire puțină.
Cei din Nisiros, din Casos, apoi din Crapatos, din Coos,.
Unde domnea Evripil, din ostroavele zise Calidne
Fură sub doi căpitani, Fidip și Antifos, feciorii
Craiului heraclean, seminție slăvită, Tesalos;
Ei cu treizeci de corăbii veniră să lupte la Troia.
Locuitorii din Argos, ținutul pelasgic, oștenii
Cei din Alope, din Alos și cei din Trahina, din Ftia
Și din Helada, din țara femeilor mândre; bărbații
Căror Ahei le ziceau, Mirmidoni și Elini deopotrivă –
Ei în cincizeci de corăbii aveau căpitan pe Ahile;
Dar își uitaseră acum de zăngănul groaznic de arme
Nemaiavând pe nici unul în frunte să-i ducă-n bătaie.
Tot la corăbii mocnind ședea încă iutele Ahile
Plin de mânie că-i fusese răpită Briseis, femeia-i
Scumpă robită de el după multe trudiri la Lirnesos,
Când cele două cetăți, Lirnesos și Teba, luase
Și ucisese pe Mines și pe Epistrofos, feciorii
Meșteri în suliți ai craiului Evenos Serepianul.
Zace de ciudă, dar el în curând o să fie-n picioare.
Cei din Pirasos, cetatea cu pajiști în floare, cu sfântă
Prejmuitur-a Demetrei, și cei din Filache, din Iton,
Maică de turme, și cei din Antron de la marginea mării
Și din Pteleos, bogatu-n pășuni, ascultau de vultanul
Protesilau, dar el mort zăcea pe sub neagra țărână
Și cu obraji sfâșiați îi rămase nevasta-n Filache,
Casa lui neisprăvită, căci fusese ucis de săgeata
Unui Dardan pe când el sări din corabie-ntâiul
Între Aheii sosiți pe malul troian. Și măcar că
Oastea-i avea căpitan, ea tot mai tânjea după dânsul.
Doar o stoli la război răsadul lui Ares Podarches,
Al lui Ificlos, fecior din Filache, bogatul în turme,
Frate mai tânăr de ani al lui Protesilaos voinicul,
Nu și mai bun ca oștean; de-aceea și oastea-i de-a pururi
Jalnic ofta după el, deși avea cine s-o mâne.
Ei au venit aducând patruzeci de smolite corăbii.
Locuitorii din Fera, de-aproape de lacul Boibeic,
Cei din Glafira, din Boibe, din dalbul Iolcos, în unspre-
Zece corăbii veniră și-n frunte-le aveau pe Eumelos
Care-avea tată pe-Admet și mamă pe-Alcesta slăvita,
Cea mai frumoasă din fetele craiului nobil Pelias.
Cei din Metona și cei din orașul vecin Taumachia,
Din Melibea și din Olizon de prin țara stâncoasă
Fură conduși de arcașul dibaci Filoctet, care aduse
Șapte corăbii la fel, cu cincizeci de vâslași fiecare,
Bine cu arcul deprinși a se bate vârtos. Dar de patimi
Greu suferind, Filoctet rămase în Lemnos ostrovul,
Unde-l lăsară Aheii muncit de-o amarnică rană:
Fusese doar el mușcat de un șarpe hain, și de-aceea
Stete pe-acolo gemând; dar fost-a menit ca Danaii
De la corăbii curând să-și aducă aminte de dânsul.
Oastea-i ofta după el, deși avea cine s-o mâne;
O întocmise Medon, copilul din flori al femeii
Rena născut cu Oileus cel pustiitor de orașe.
Locuitorii din Trica și cei din Itome stâncoasa
Și din Ehalia cea cârmuită de craiul Evritos,
Fură porniți la război de meșterii vraci ai oștirii,
Cei din Asclepiu născuți amândoi, Podalir și Mahaon.
Dânșii aduseră-n Troia treizeci de scobite corăbii.
Cei din Ormeniu apoi, din Iperia, unde-i fântâna,
Cei din Asteriu și cei din Titanos cu creștete albe
Domn au avut pe fălosul bărbat Evripilos, feciorul
Lui Evemon, care aduse cu el patruzeci de corăbii.
Cei din Argisa, pe urmă, și cei din orașul Girtona,
Cei din Elona, din Orta, din Oloosona cea albă
Merg la război sub oșteanul luptaci Polipete, feciorul
Lui Piritous, al cărui părinte fu veșnicul Zeus.
Pe Polipete-l născu Hipodamia mândra, vestita,
Când Piritous bătu pe Centauri, păroasele fiare,
și-i izgoni de pe muntele lor Pelion spre ținutul.
Eticienilor; nu era singur, ci cu-al lui Coronos
Fiu, Leonteu Chenianul, răsadul lui Ares.
Iar Polipete aduse cu el patruzeci de corăbii.
Vase-a mânat douăzeci și două din Chifos Guneus
Și l-au urmat Enienii precum și Perebii războinici
Cei dimprejurul Dodonei, din țara cu iernile grele
Și din olatul pe unde e râul plăcut Titaresiu,
Care-și îndrumă-n Peneus frumos curgătoarele-i unde,
Nu și le-amestecă însă de loc cu-a lui apă argintie,
Doar pe deasupra de tot se scurge smolit ca uleiul,
Pentru că-i brațul lui Stix, grozavul șuvoi al jurării.
Peste Magneți era Domn Protoos Tendredonianul.
Ei de la râul Peneus veniră și din pădurosul
Plai Pelion; îi ducea la bătaie Protoos cel iute,
Care adusese cu el patruzeci de cernite corăbii.
Iată ce mulți la corăbii erau căpitanii și craii.
Muză, mai spune-mi tu care din toate și toți fu mai vrednic
Fie oștean ori sirep în tabăra lui Agamemnon?
Feretiades Eumelos avut-a, mânate de dânsul,
Cele mai aprige iepe, ca paseri de repezi la fugă,
Toate de-o vârstă, totuna la păr și totuna de-nalte,
Doar le păscuse-n Pereia el însuși arcașul Apolon.
Iepe au fost ele amândouă, dar spaimă stârneau în războaie.
Aias Telemonianul era mai viteaz decât alții
Cât a mocnit de mânie, departe de tabără, Ahile,
Care fu cel mai viteaz și avea telegarii de frunte.
Dar la corăbii acum stătea la o parte Ahile
Tare-nciudat pe Atrid Agamemnon, păstorul oștirii.
Cetele lui de voinici petreceau pe la marginea mării,
Unii cu discul zvârlind și alții cu lancea, cu arcul;
Iar telegarii stăteau pe la carele lor fiecare
Și la trifoi hrăpăiau și la țelini crescute prin smârcuri.
Carele bine-nvelite stau trase-n domneștile corturi.
Dornici de-al lor căpitan, în pogheazuri umblau Mirmidonii.
Unde și unde prin tabără, neluând parte la luptă.
Armia-n urmă porni ca pârjol ce-ar aprinde pământul;
Duduie câmpul și geme la fel ca în vremea când Zeus
Fulgerătorul răzbubuie muntele Arima, în jurul
Lui Tifoeus, pe unde se zice că-i iasma culcată;
Astfel la mersul oștirii gemea sub picioare pământul
Greu duduind, așa iute cu toții dau zor pe câmpie.
Vinteșa Iris trimisă-n solie din partea lui Zeus
Iute la Troia veni să aducă o jalnică veste.
Tineri Troieni și bătrâni la porțile craiului Priam
Stau adunați în sobor și sfaturi țineau între dânșii.
Zâna fugace, oprindu-se aproape, -ncepu a le spune.
Ea semăna la vorbire cu fiul lui Priam, Polites,
Care-n iuțeală-ncrezut, pândea ca o strajă pe culmea
Unei înalte movile, mormântul lui moș Esiete,
Gata să afle când da-vor Aheii năvală spre dânșii.
Astfel la chip prefăcută, da veste lui Priam zeița:
„Taică, tu stai la taifas și înșiri la povești ca în vremea
Când era pace și nu știi că strașnic încins e războiul.
Fost-am adese de față la lupte de oameni războinici;
Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta.
Tocmai ca frunza de mulți, ca nisipul pe marginea mării,
Șesul străbat și tot vin să se bată cu noi spre cetate.
De-asta te sfătuiesc mai cu seamă pe tine, o Hector,
Ai tu în marea cetate a lui Priam destule ajutoare,
Oameni cu grai felurit din neamuri și țări osebite;
Fieștecare fruntaș să dea semn la supuși și să-i ducă
Drept la război, întocmindu-și pe oamenii săi fiecare.
”Zise, iar Hector îndată-nțelese că-i graiul zeiței,
Sfatul încheie pe loc și aleargă cu toții la arme,
Poarta deschid pe de-a-ntregul și ies năvălind cu duiumul
Valmeș pedeștri, călări, și larma și zarva-i nespusă.
S-află-naintea cetății un deal, pe câmpie departe,
Drept-răsărit și umblat în tot chipul de-o parte și alta;.
Oamenii-l cheamă Batia, iar zeii Mormântul Mirinei,
Sprintena fată amazoană. Acolo pe-aproape-n șiraguri
Se înglotiră Troienii și armia lor de-ajutoare.
Peste Troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul
Hector, oșteanul măreț. Subt el se oștiră bărbații
Cei mai viteji și mai mulți și gata la luptă din suliți.
Iar pe Dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anhise fecior și al dalbei zeițe Afrodita,
Zâna unindu-se-n văile Idei cu el, muritorul.
Nu era singur Eneas, ci cu Arheloh și Acamas.
Antenorizii, voinicii destoinici în orișice luptă.
Cei din Zeleia, oraș de la poalele Capului Idei,
Oameni cuprinși care beau din apa cernită Esepos
Fură conduși ca Troieni de Pandaros, al lui Licaon
Fiu arătos, dăruit cu arcul de însuși Apolon.
Cei din orașul Adrastia și din Apesos precum și
Din Pitiea și din răsărita Terea, cu toții
Fură sub cârma lui Amfios și-a lui Adrast, care avură
Tată pe craiul Merop din orașul Percote, prorocul
Neîntrecut, care oprea pe feciori de-a porni la războiul
Mistuitor de vieți; dar n-au vrut s-audă voinicii,
Ademeniți ei fiind de zânele negre-ale morții.
Cei din Percote pe urmă, din jurul lui Practiu, din Sestos
Și din Abidos, precum și din falnic-Arisba, stătură
Sub ascultarea lui Asios Hirtacianul, alesul
Cap de războinici purtat de roibii cei mari și sălbatici;
El din orașul Arisba veni, de la râul Seleis.
Iar Hipotoos ducea la bătaie Pelasgi de tot felul,
Vrednici în lupta cu lănci, din țara mănoasă-a Larisei.
Și ca tovarăș avea pe ortacul lui Ares, Pilaios.
Ei erau fiii lui Letos, fecior lui Teutamos Pelasgul.
Pirus viteazul apoi și Acamas conduse pe Tracii,
Numai pe care-i împrejmuie iutele-n val Helespontul;
Pe sulițașii Ciconi sub poruncă-i avea Eufemos,.
Al lui Trezenos fecior, nepotul măritului Cheas.
Iar pe arcașii Peoni îi duse la Troia Pirehmes
Din Amidon de departe venind, de la Axios, râul
Lat-curgător și cu apele cele mai mândre din lume.
Armia de Paflagoni o ducea Pilemenes bărbatul,
Din a Eneților țară ce crește catârii sălbatici;
Locuitori din Chitoros alături cu cei din Sesamos,
Care pe mal la Parteniu zidiseră case vestite;
Din Egialos, din Cromna și din Eritinele-nalte.
Pe Alizoni îi mânau la război Epistrofos și Odiu;
Ei de departe veneau, din Aliba, de unde-i argintul.
Hromis avea sub poruncă pe Mizi, și Enom ghicitorul,
Care, cu toate ghicirile-i, nu fu să scape de moarte,
L-a toropit Eacidul Ahile-n Scamandru, prin sorbul
Râului, unde viteazul pe-atâția Troieni mai ucise.
Forchis și-Ascaniu, un zeu în făptură, duceau de departe,
Chiar din Ascania, pe Frigienii cei gata de harță.
Mestles era, și Antifos, în capul Meonilor, fiii
Lui Talemenes voinicul și-ai zânei din lacul Gigaia;
Ei porunceau la Meoni, la cei de sub muntele Tmolos.
Nastes mâna la încaiier pe Carii de limbă străină,
Care-n Milet locuiau și pe muntele Ftiri pădurosul
Și pe la râul Meandru și sus pe-nălțimi la Micale.
Nastes pe ei i-aducea la război și Anfimahos, feciorii
Lui Nomion, o mândrețe amândoi, mai ales Amfimahos,
Care cu aur gătit ca o fată la luptă purcese,
Prostul; dar nu l-a ferit avuția de jalnică moarte.
El a căzut mai la urmă strivit de șoimanul Ahile,
Care-a prădat de pe el și toată podoaba-i de aur.
Pe Licieni îi mânară Sarpedon și Glaucos alesul,
Din depărtare, din Licia, unde se-nvolbură Xantos.

Odiseea / Cartea III (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Pilos.
Așa-i fu scris în sfatul vrerii sfinte!
Deci nu-mi vorbi de el! Eu însă vrui
De-altce să-ntreb pe Nestor, că-n dreptime
Și-n minte multă nu-l întrece nime,
Și-aud că el văzu, domnind poporul,
Trei rânduri de vieți! Și este-acel
Cui drept ar fi să-i zici nemuritorul!
Uimit eu stau uitându-mă la el.
Deci spune-o, Nestor, tu, apărătorul
Și fala neamului aheu, ce fel
De moarte-avu Agamemnon craiul,
Și unde-a fost deci Menelau bălaiul
Pe când ucise-acest Egist pe-Atride?
Și cum urzi vicleanul uneltiri
Încât el slabul a putut ucide
Pe-un rege tare și cuprins de-oștiri?
N-a fost pesemne-n țările-argolide
Atridul Menelau, ci dus pe-airi?
Și-n pace deci putu, urmându-și țelul,
Să fie-așa-ndrăzneț Egist mișelul?”
Răspunse Nestor cel bătrân: „Voi spune
Deci toate-adevărat, precum le știu.
Dar însuți vezi, că minți în cap ai bune,
Cum fu cu-acest a lui Atride fiu.
Căci mâna dac-ar fi putut-o pune
Pe răul de Egist, să-l prindă viu,
Sau nengropat măcar, întins pe masă,
Atunci când Menelau s-a-ntors acasă,
Nici parte pe mormânt, măcar de-o mână
De lut pe el Egist n-ar fi avut,
Ci ruptu-l-ar fi cânii prin țărână
Și hrană corbii-n cuib l-ar fi făcut,
Și nici la cap plângându-i vreo bătrână
Bociri, aheii nu i-ar fi văzut,
Căci el într-adevăr, tu, Zevs preasfinte,
Cumplite gânduri și-a fost pus în minte!
Că-n timp ce noi făceam nemuritoare
Mari fapte-n Troia, el pe-atunci stetea
În fundul țării Argos la răcoare
Și, vrând pe Clitemnestra, o scotea
Din mintea ei, cu vorbe-amăgitoare.
Nu-l vru, ce-i drept, destulă vreme ea
Și relei fapte mult se-mpotrivise,
Căci buna minte încă nu-i pierise
Și-avea cu ea și-un cântăreț, să vadă
De cinstea ei, și-adins de-Atride pus
Să-i apere nevasta de vreo nadă.
Dar când ursita zeilor de sus
Pe-aceștia-i înnodă, ca ei să cadă,
Atunci Egist într-un ostrov l-a dus
Pe-acest proroc, lipsit de-ale mâncării,
Lăsându-l pradă paserilor mării.
Voios pe ea îns-o sui-n palatul
Și-odaia lui. Deci vecinicilor zei
El multe coapse-a ars, nerușinatul,
Și aur mult el dete pentru ei
Și mult stetea și-n temple cu-atârnatul
De-odoare mari țesute de femei,
Căci mare-o faptă săvârșise-n pace,
Cum n-a crezut nicicând să poată face.
Noi dar, plecând din Lesbos împreună,
Veneam și eu, și Menelau venea,
Cu-același gând și-aceeași voie bună.
Când flota însă Suniu-l ocolea,
Lovit-a Feb, din zarea de-unde tună,
Cu tari săgeți cârmaciul ce-l avea
Pe nav-Atrid, și-l dete-așa pieririi
Cu cârma-n mâni, în mijlocul plutirii,
Pe Fronte-Onetoridul, unul care
Fu cel mai meșter dintre câți erau
Să poarte-o cârmă-n vânt oricât de tare.
Acolo deci s-opri și Menelau,
Deși grăbit, să-i facă-nmormântare.
Dar când apoi plecând ei alergau
Cu vântul bun ce li-l dădură zeii
Și-ajunși au fost la muntele Maleii,
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Turna asupră-i, cu năpraznic hui,
Suflări de vânt, ce-al mării câmp scurmându-l,
Cumplit rostogoleau de spaim-oricui
Cât munții valuri, largu-ntreg umplându-l.
Deci duse-o parte-a ruptei flote-a lui
În jos spre Creta, cătră locu-n care
Un râu, Iardanul, curge-n larga mare.
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Acolo-n mare-aproape de Gortin,
Și-acolo valuri, dinspre Fest, în cotul
Din stânga ei năvălitoare vin
Când mari și iuți le prăvălește Notul.
O parte-a flotei deci intra deplin
În strâmtul loc, și toate se sfărmară.
Dar oamenii-au scăpat la mal afară.
Dar cinci corăbii i le-mpinse vântul
La vale spre Egipt, și i-au scăpat.
Acolo Menelau deci în pământul
Cu limbi străine-averi și-a adunat
Și aur mult și câte vru preasfântul.
Ci-ntr-ăst răstimp Egist cel blăstămat
Urzi prin Argos relele și-omorul,
Sfârșind pe-Atrid și supuind poporul.
Deci șapte ani el stăpâni-n Micene,
Ci totu-n urmă i s-a-ntors în rău.
Căci iat-Orest se-ntoarse din Atene
Și-ucise, răzbunând pe tatăl său,
Pe-acel Egist cu iscodiri viclene.
Și chiar făcea pomene-acest flăcău
Atât pentru Egist ucis de-aramă,
Cât și pentru becisnica sa mamă,
Și-n ziua asta s-a-ntâmplat să pice
Acasă Menelau cu multe-averi,
Pe cât putu-n corăbii să ridice…
Deci vezi și tu, nu face-ntârzieri
Ca nu cumva cât timp lipsești, voinice,
Să-ți facă prinții-acasă laț să pieri
Și domni s-ajung-apoi averii tale
Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale.
Deci mergi la Menelau! Te-ndemn, fărtate,
Să mergi la el. Căci numai de curând
E-ntors de peste mări atât de late
Încât nici paseri, cele iuți, zburând
Nu pot în cursul unui an străbate
Atâta larg, iar bietul om nicicând
Nu poate-avea nădejde că mai scapă
De-l prind furtuni pe-atâta larg de apă.
Deci chiar acum și nezăbavnic pleacă
Pe nava care-o ai. Dar dacă vrei
Să mergi pe jos, pe-ntinderea cea seacă,
Îți dau pe unul dintre fiii mei,
Cu cai și car și tot, să te petreacă.
Să-l rogi despre-Odiseu să-ți spuie ce-i,
Și n-o să-ți mintă, că-i cu gânduri coapte.”
A zis. Și da-n apus. Și-apoi fu noapte.
Și-a zis Atene-atunci, luând cuvântul:
„Slăvite Nestor, bune-au fost ce-ai spus!
Dar vreme este, lui Poseidon sfântul
Să-i bem păharul cel din urm-adus!
Deci frigeți limbi, căci s-a umbrit pământul
Și sfânta zi subt el de mult s-a dus.
Nici nu-i frumos să stăm prea mult la masă
Și-i vreme-acum de somn și dus acasă.”
A zis. Și le-au turnat pe mâni, și-umplură
Prin cupe vinul crainicii ahei;
Au fript și limbi, și veseli începură
Să-nchine toți puternicilor zei;
Și-atât cât le-a plăcut să bea, băură
Atene-apoi și Telemac al ei
Făceau gătiri, rupând orice zăbavă,
Să plece-acum la mal în neagra navă.
Dar Nestor îi oprea: „O, nu, străine!
Ferească Zevs și zeii să vă las
Din casa mea, să mergeți de la mine
Ca și din casa unui om rămas
Sărac-lipit și gol de-oricare bine,
Nici țoale-având și nici un loc de mas
Și nici de oaspe-n casă pat mai moale!
La mine-i loc destul, și pat și țoale.
Și cât mai am suflarea cald-a vieții,
Eu, Nestor, asta n-aș putea s-o fac;
Și cât îmi vor trăi-n palat băieții,
Nu pot răbda să las pe Telemac
Să doarmă-n mal pe-o navă, ca drumeții!”
Răspunse-Atene-atunci: „Și-așa mă-mpac.
El cată să te-asculte-acum, bătrâne,
Și-așa e și frumos, și deci rămâne
Să doarmă-n casa ta, căci dânsul poate.
Eu plec la navă, pentru soții mei,
Că grija ei ne-o duc și-așteaptă, poate.
Dar și de-altfel mă laud că-ntre ei
Sunt cel mai vârstnic și-ngrijesc de toate,
Căci toți, ca Telemac, sunt tinerei
Și nici nu sunt argați cu plată, bieții,
Ci vin de dragul lor și-al tinereții.
Iar mâine-abia ce va albi lumină,
Eu plec la cauconi, așa socot,
Căci am la ei de mult, și nu puțină,
Datoare-o sumă, și-aș voi s-o scot.
Iar lui, fiindcă zeii-au vrut să-ți vină
Ca oaspe drag, ajută-i deci de tot:
C-un fiu de-al tău trimite-l c-o trăsură
Și cai voinici și buni de-alergătură.”
A zis Atene-așa, și ridicată
Zbura cu zborul linei cucuvăi;
Și toți au stat cu inima mirată.
A stat uimit și Nestor între-ai săi
Și-a prins de mâni pe Telemac deodată:
„Tu nu vei fi-ntre cei fricoși și răi,
Căci iată zeii te petrec, copile,
De-acum, din pragul tinerelor zile!
Căci n-a fost nimeni altul dintre-aceia
Ce-au casele pe-Olimp, n-a fost alt zeu,
Ci numai fiica ta, Tritogoneia,
Părinte Zevs, pe care și-Odiseu
Cu cinste ne-o ținea-ntre zei a treia.
Te-ndură, zână, deci de neamul meu,
De fii și de nevasta mea, stăpână,
Dă-mi nume bun și moartea lor amână!
Iar ție-ți voi jertfi un june, iubite,
Cu largă ceafă și cu mers neblând,
Nepus la jug, cu coarnele-aurite.”
Așa vorbi bătrânul domn, plecând
Cu fii și gineri și mulțimi pornite
Spre-naltul său palat. Și-n urmă, când
Ajunseră-n odăile umbroase,
Șezură toți la rând pe bănci frumoase.
Iar el pentru-nchinat un vin le dete
Păstrat de unsprezece ani, și-abia
Acum deschis din chiupul unde stete.
Pe-acesta deci prin cupe li-l punea
Și mult el se ruga grozavei fete
A Tatălui, spre-a fi iubit de ea.
Deci bând apoi destul din vinul dulce,
S-au dus pe-acasă toți ca să se culce.
Dar bunul Telemac acolea mase,
Durmind în pat, săpat în cerdăcel,
Iar Nestor moșul lângă el culcase
Pe-al său fecior, pe Pisistrat, acel
Ce-acum flăcău el unu-i mai rămase.
Iar Nestor în iatac durmi și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul
Și doamnă-sa-i făcu, nevasta, patul.
Iar când veni și faptul dimineții,
Sculat bătrânul și ieșit ședea
Pe-o laviță cioplită, sub păreții
Palatului, din piatra ce lucea
Ca untdelemnu-n cioplitura feții.
Neleu pe-această bancă des ședea,
Dar el pe-atunci, de mult urmând-și sorții,
Intrat era-n locașurile morții,
Și-acum sta-n locu-i Nestor, purtătorul
Toiagului. Ieșind de prin palat,
Pe rând i se-aduna-mprejur poporul
De fii: Aret și Stratiu cel bărbat,
Perseu și Trasimede luptătorul
Și Ehefron; și-n urmă Pisistrat
Venea cu Telemac, și-umplură rândul,
De mâni pe el lângă bătrân ducându-l.
Iar Nestor începu: „Într-o clipită
Să-mi faceți, dragi copii, ce-aș fi dorit!
Și-ntâi să dăm Atenei mulțămită
Că ieri la jertfe-aievea mi-a venit.
Deci unul meargă-n câmp, și să-mi trimită
Văcaru-n vale-un june împodobit;
Iar altu-n mal s-alerge și să vază
Ca, numai doi vîslași lăsând ca pază,
S-aduc-aici pe dulcii frați de cruce
Ai oaspelui ce șade-aci-ntre noi.
Alt om dup-argintar mi se va duce,
Să sufle aur coarnelor, și-apoi
Voi ceialalți vedeți să mi s-apuce
De lucru-argații, că se lasă moi.
Să puie mese, bănci, s-aștearnă locul,
S-aducă apă și să-ncingă focul.”
A zis. Și gâfiiau fugind cu toții.
Sosi și juncul cel cu pașii grei;
Din neagra nav-apoi sosiră soții,
Venind și-Atene zâna-n rând cu ei.
Sosi și-un argintar ce-aduse loții
Și alte scule câte au acei
Ce știu lucra-mpodobituri de fală,
Cu clește și ciocan și nicovală.
Deci scoase Nestor aur, și-argintarul
Pe coarne-l potrivea frumos și-astfel
Încât s-o bucure pe-Atene darul.
Iar Ehefron de-un corn, și Stratiu cel
Voinic ținea de-alt corn, și cu păharul
De jertfă-Aret veni ținând supt el
Buchet de flori și apă din fântână,
Și orz ținea-ntr-un coș într-altă mână.
Ținea toporul cu-ascuțișuri bune
Voinicul Trasimed; ținea Perseu
Un vas gătit, ca sânge-n el s-adune.
Iar Nestor începu, chemând pe zeu,
S-arunce-n foc, cu multă rugăciune,
Și peri din fruntea juncului, mereu,
Și orz pe sfânta vatră să presare,
Și nu-nceta chemând cu rugă mare.
Iar când sfârși, se-nțepeni feciorul
Cel vrednic, Trasimed, și-aproape stând,
Izbi pe june în ceafă cu toporul.
Cu mușchii cefei rupți, căzu gemând
Și-adânc pe ochi i-a-ntins pierirea norul
Evridica atunci, cum sta văzând,
Cinstita doamnă, mare-un țipet dete,
Și-n cor țipară și nurori și fete.
Apoi l-au ridicat de jos și, gata
Ținându-l toți, cu-arama Pisistrat
Îi rupse-adânc din vine beregata.
Un negru val de sânge-a rîurat
Și sufletul din june atunci zburat-a.
Deci coapsele le-au scos și-apoi bogat
În seu le-au învălit, în pături grele,
Și-au pus și crunte măruntăi pe ele.
Bătrânul deci le-ardea pe crengi uscate,
Turnând deasupra vin, iar fiii săi
Țineau pe foc frigările-ncrîngate.
Când ele-au ars de tot, iar măruntăi
Ce-au fript dintâi au fost acum mâncate,
Tăiară-n pripă sprintenii flăcăi
Întregul june, și cărnuri împărțite
Frigeau acu-n țepușele-ascuțite.
Ci-n vremea asta a lui Nestor fiică,
Frumoasa Policaste ce-o avea
Din toate-ale lui fete cea mai mică,
Spăla pe Telemac și-i aducea
Manta pe largii umeri și tunică.
Deci când ieși din baie, el părea
Un zeu la chip, și toți doreau să-l vadă;
Și-așa el lângă rege-a mers să șadă.
Și fripte-având fripturi prisositoare,
Mâncau acum, și-n veselul păhar
Turnau voinici cu mâni alergătoare.
Deci când au isprăvit și-al jertfei dar,
Vorbit-a Nestor vorbe zburătoare:
„Băieți ai mei! Să puneți la un car
Doi cai frumoși, cu umblete zburace,
Să plece-al nostru oaspe-acum în pace!”
A zis, iar ei aduser-o trăsură
Cu roibi frumoși și cu-nfocate nări;
Și-n car a pus și pini și băutură
Femeia casei, și tot rari mâncări,
De care numai regii pun în gură.
În car deci Telemac, între urări
Urcându-se și-alături lui, să mîie,
Voinicul Pisistrat a-ntins de frîie
Și-a dat cu biciu-n cai, iar ei zburară,
Lăsând orașul Pilos, și mereu
Întreaga zi zburau pe câmp pe-afară.
Veni și-Amurg, și-umbrea-ntunerec greu
Și-ajunși în Fere, la Diocle-ntrară,
Acel ce-a fost nepot al lui Alfeu,
Iar tată-i fuse Orsiloh bătrânul;
Și-au mas aici, și-i ospăta stăpânul.
În zori deci Pisistrat fugarii-i prinse
Din nou la car, iar caii din picior
Băteau în curtea cea cu pietre linse.
Deci el plesni din bici, iar caii-n zbor
Treceau pe câmpul cel cu holde-ntinse.
Și-n urm-au isprăvit și drumul lor,
C-așa zburară roibii iuți ca focul.
Iar soarele-apunea și-umbrea tot locul.

Gheorghe Tomozei - Homer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Știu foarte puțin despre bătrân
Nilul a fost brâul lui, cu crocodili,
iar cea mai mare dintre piramide
îi lâncezea în traistă, lângă un codru de pâine,
și nu se putea înțelege cu oamenii
fiindcă vorbea cu mai multe voci deodată
(de altfel, Turnul Babel n-a fost altceva
decât Homer beat),
a inventat calul troian, în care-abia încăpea,
și-a suprimat, cu un singur vers, Atlantida.
Nimeni nu i-a văzut chipul,
numai dacă vă veți îndepărta în spațiu,
pe Altair, de pildă,
îi veți vedea craniul
rotindu-se, implacabil, în jurul soarelui,
cu orbitele oceanelor
înlăcrimate
blând

Edward Hirsch - Procesul Împotriva Poeziei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În timp ce-ți susțineai cazul împotriva poeziei –
critica adusă de Platon iraționalului,
cetățenii mincinoși, amăgiți ai lui Homer –
în fața unor poeți din Praga.
Noaptea se-adâncea în ferestre bătrâne,
privighetori se-adunau pe o streașină îngustă
și chemau muribundul amurg,
iar în stradă un cerșetor începea să cânte.