Fereidun – Versuri.pro

Firdousi - 62 Fereidun. Ştafeta Lui Salm şi Tur Către Fereidun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Îşi aleseră atuncea un mubed clarvăzător,
cap având de-ajuns şi darul de-a grăi şi-a învăţa
pe de rost o cuvântare; alungară dintre ei
pe străini şi uneltiră vicleşuguri fel-de-fel.
Salm vorbi apăi cu-asprime, izgonind din ochii săi
tot ce-i bună-cuviinţă pentru însuşi taică-său.
Solului îi zise: „Grabnic să mi te porneşti la drum,
şi să nu mi te atingă nici furtună şi nici colb;
mână mai dihai ca vântul până-ajungi la Fereidun,
de nimica să nu-ţi pese, drumul doar să-ţi urmăreşti.
Când vei fi ajuns acolo, în serai la Fereidun,
dă-i închinăciuni din partea celor doi feciori zicând:.
Temători să fim de-apururi de cel Nalt şi pre pământ
în ceruri. Tinereţea slobodă-i a năzui
să apuce bătrâneţea, însă părul coliliu
niciodată n-o s-apuce să mai fie negru-corb.
Cu cât prelungeşti şederea pe acest tărâm îngust,
cu atât ţi se-ngustează vecinicul lăcaş din cer.
Domnul sfânt ţi-a dat Pământul de la Soarele-orbitor
până la ţărâna neagră; dar din toate ţi-ai ales
calea, sfatul lăcomiei, şi tu seama n-ai ţinut
de a Domnului poruncă, silnic te-ai purtat şi strâmb,
şi la împărţirea lumii n-ai cătat să fii dirept.
Trei băieţi aveai acasă, toţi viteji şi grijulii,
care din copii cum fost-au, se schimbară-n trei bărbaţi;
la nici unul nu aflat-ai vre un merit osebit,
capul să şi-l sumeţească decât fraţii mai presus.
Dar pe unii doborîndu-i cu veninul tău cumplit,
l-ai săltat în nori pe altul, şi coroană-n cap i-ai pus,
și l-ai aşezat în scaun, şi-ochii tăi se odihnesc
bucuroşi numai pe dânsul. Noi nu-i suntem mai prejos,
nici prin tată, nici prin mamă, nici n-am fost nedemni de tron.
Oh, tu şahinşah al lumii, de dreptăţi împărţitor,
fie ca astfel de faptă laude să n-aibă-n veci!
Când coroana va să cadă de pe-acest cap de-o para,
şi cînd lumea izbăvită fi-va de acest Iradj,
dă-i atunci şi lui, departe, un ungher pe-acest pământ,
să se-aşeze, slab, acolo, dat uitării, precum noi;
de nu-i dai, noi călăreţii vom mâna din Turkestan
şi Kitai, si toţi vitejii cei din Rum care-s setoşi
de al răzbunării sânge, şi-oastea de străjeri cumpliţi
fulgerând din buzdugane, şi-om zdrobi noi pe Iradj
şi Iranul, mândra-i ţară.
Şi mubedul ascultând
o ştafetă-atât de aspră, buze, de pământ, lipi
şi plecă; sărind în scară şi pe şea porni-n galop,
de ţâşniră din potcoave, lungi, scânteile pe vânt.
Cronica Şahilor

Firdousi - Zohhak, Fereidun și Fetele lui Geamșid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun cu buzduganu-i ghintuit cu cap-de-bou,
sparse piepturile celor care îi ținură piept;
sfărâmă cu buzduganu-i greu la căpățâni de vraci,
divii de prin tot seraiul, toți vestiți și preamăriți;
se-așeză în tronul celui ce la idoli se-nchina,
și își puse talpa-n tronul lui Zohhak, își însuși
-mpărăteasca lui coroană și în locul lui șezu.
Scotoci seraiul mare dar nici urmă de Zohhak;
scoase din harem perechea minunatelor femei
cu ochi negri și cu fața Soarelui în miez de zi!
Porunci întâi să-și spele trupurile lor și-apoi
le spălă de întuneric duhurile. Le-arătă
calea Celui sfânt ce este-al lumilor judecător,
și le curăți de pete rușinoase; au crescut
printre spurcați idolatri având duhul tulburat,
cum îl au cei ce se-mbată. Fetele lui șah Geamșid
cu ochi de narciși udară-obrajii lor de trandafiri,
gura deschizând naintea șahului, grăiră-astfel:
„Fie să rămâi tot tânăr pînă lumea s-o-nvechi!
Care-i steaua-ți fericită, care-i ramul ce purtă
un asemeni rod ca tine? Pe culcușul unui leu
te-așezași venind, războinic, omule viteaz și bun!
Oh! Cât rău și câte chinuri îndurarăm de la cel ce
lui Ahriman se-nchină și-are umerii șerpești!
Roata cerului rotit-a peste noi — de câte ori? —
cât am îndurat necazuri de la un smintit de vraci.
N-am văzut un om pe lume dăruit cu harul tău
și cu-atâta vitejie să se-ncumete-a privi
tronul lui Zohhak dorindu-și să se-așeze-n locul lui!”
Fereidun le-a spus: „Norocul și-acest tron n-or rămânea
nimănuia pe vecie. Sunt feciorul lui Abtin,
lui Abtin preafericitul, cel pe care l-a fost prins
Zohhak vânturând Iranul. Crud, pe tata l-a ucis,
și-am pornit acum spre tronul lui Zohhak să mă răzbun.
El ucise însăși vaca Purmaj, care mi-a fost doică,
și avea ea trupul fără seamăn. Ce-a dorit
omul scârnav de la duhul necuvântătoarei vaci?
Mă-narmai, de luptă gata, și pornii de prin Iran
pentru cruntă răzbunare! Țeasta i-o voi sfărâma
fulgerindu-mi ghintuitul buzdugan cu cap-de-bou;
nici iertare și nici milă de la mine n-o afla!”
Ascultând aceste vorbe (duhul ei neprihănit
a-nteles întreaga taină) îi răspunse Arnavaz:
„O, tu, Fereidun, ești șahul hărăzit de-a nimici
vracii și vrăjitoria, cel de-al cărui aprig braț
trebuie Zohhak să piară, cel ce trebuie luptând
lumea să ne-o mântuiască. Suntem surioare noi,
lujeri fără de prihană, os din os de șahi, și lui
ne-am supus de frica morții. Șahule, cine-ar răbda
să se culce, să se scoale c-un balaur drept bărbat?”
Fereidun răspunse: „Cerul dacă îmi va da de sus
direptate după voie, smulge-voi de pe pământ
ghiara gădinei spurcate, lumea s-o neprihănesc!.
Trebuie acum să-mi spuneți unde-i șarpele proclet?”
Și femeile cu fața mândră-i spuseră gândind
că-n sfârșit cel cap de șarpe va să cadă sub tăiș.
Ziseră: „S-a dus în țara vrăjilor, în Hindustan,
vrăji să facă. Și pe-acolo, de pe umeri vor zbura
mii de capete de oameni ce-or muri nevinovați;
teme-se de nenoroace de pe când un înțelept
îi prezise că pământul mântuit va fi de el,
că altcineva veni-va să-i ia scaunul de șah
și-o să facă să-i pălească tot norocul de acum.
Inima îi arse-n flăcări și de-această piază rea
viața-i se făcu amară; și-atunci sânge el vărsă
de la biete dobitoace, de la bieții muritori,
și umplând cu sânge-o baie și-n ăst chip nădăjduind
că va-ntoarce zodii rele, zodieri cum i-au prezis,
își spălă în sângiuri capul și tot trupu-și înbăie
În estimp, de-acele chinuri care le-ndura din vremi
de la șerpii de pe umeri, mintea i se tulbură;
el fugi din țară-n țară, însă cazna celor șerpi,
geană nu-i lăsă în geană să le-nchidă pentru somn.
Dar acum veni sorocul de-a se-ntoarce printre noi,
căci nicicând un loc statornic pre pămînt nu-și va găsi.”
Ăstfel, inimă zdrobită, preafrumoasa-i povesti
taina-aceasta și viteazul cel cu fruntea lângă cer
își plecă-ncordat urechea, vorbele-n auz sorbind.

Firdousi - 68 Fereidun. Feciorii Lui Fereidun Îi Trimiseseră o Ştafetă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Solul când dădu cu ochii de vestitul Fereidun,
când zări coroana-i mândră şi strălucitoru-i tron,
capul şi-l aplecă-nainte-i, fruntea şi-o izbi de prag.
Şahul preamărit, stăpânul lumii-i hotărî un loc
să se aşeze-n scaun de-aur. Iar trimisul începu-n
laude să-i preamărească: „Giuvaer stăpân pe tron,
pe coroană şi pecete! Treptele din tronul tău
schimbă lumea-ntr-o grădină cu balsam de trandafiri,
şi Pământul străluceşte de măreţul tău noroc!
Robi în pulbere îţi suntem şi pe toți ne calci sub tălpi,
şi ne-i viaţa dăruită ție, robi să te slujim!”
Şahul cu bunăvoinţă închinarea i-o primi;
solul întinse giuvaeruri ce i le-adusese-n dar,
şi-apoi cu luare-aminte iar purcese a grăi
şi stăpânitorul lumii iar urechea îşi plecă.
Repetă ştafeta celor ce de sânge sunt pătați,
şi-şi dădu silinţa, vrednic, adevăru-a-nvălui;
spuse cum, spășiți, feciorii cer iertare de omor,
cum, oaspete, îl cheamă lângă ei pe Manucehr, robi,
sub tălpi să i se-aştearnă, şi coroană, tron să-i dea,
de la el răscumpărându-şi sângele părintelui:
pe-aur şi brocarturi scumpe, giuvaeruri şi comori.
Cel trimis îi spuse multe, şahinşahul l-ascultă;
dar răspunsu-i o să deie cheia tainei de aici.

Firdousi - 61 Fereidun. Șahia Lui a Durat Cinci Sute de Ani

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun își încercă feciorii.
Fereidun prinzând de veste că tustrei feciorii-i vin,
se și puse în mișcare; vru să-i cerce de-au curaj,
să-și alunge îndoiala. În balaur s-a schimbat,
de ziceai că nu-i în stare să-l înfrunte nici un leu;
el răcni, și cu pornire iute spumegând cumplit,
revărsă pe gură flăcări; când feciorii lui tustrei
și-i văzu mai de aproape prin colb mare înotând,
ca trei munți de întuneric, pulberea o răscoli
prin turbatele lui zbateri, și prin urlete prelungi
lumea o umplu de vuiet; și se năpusti întâi
la cel mare, rang de seamă, diadem purtând pe cap.
Prințul zise: „Înțeleptul și prevăzătorul om
nu dă piept chiar cu balauri!” El se înturnă pe loc
și fugi de matahală; taică-său cătă atunci
la ceilalți. Când mijlociul îl văzu, din spate-și luă
arcul și-ncordîndu-l, zise: „Nevoit de ești să lupți
ce-are-a face de-i leu groaznic sau vrun cavaler viteaz?”
Dar’ mezinul când ajunse lângă ei și când zări
gădina, un răcnet scoase și într-astfel glăsui:
„Piei din ochii noștri! Nu poți, crocodil cu trup solzos,
să stai leilor în cale! Dacă vei fi auzit
despre Fereidun o vorbă, te păzește ca nicicând
să nu te mai porți asemeni, căci suntem feciorii săi,
câteșitrei armați cu suliți, și la luptă nenfricați!
Părăsește-această cale care nu-i a bine, nu-i,
sau cununa dușmăniei ți-o voi îndesa pe cap!”
Preamăritul lor părinte, când văzu și auzi,
firea tuturor ghicind-o, ca-n pământ se mistui.
Se ivi, schimbat în tată, cu alaiu-i cuvenit,
tâmpine duruitoare și-elefanții nemblinziți
și în mână buzduganul ghintuit cu cap-de-bou.
Dinapoia lui mai-marii oastei se ținură drepți,
lumea parcă înflorise sub privirea lui de șah.
Când măriții prinți veniră dinaintea lui, pe jos
alergară sărutându-i urma tălpilor în colb,
buimăciti și de timbale și de elefanți răgind.
Tatăl le întinse mâna și pe rând îi mângâie,
dăruindu-i fiecărui cinstea ce și-o merita.
Când se-ntoarse în seraiul strălucit, el se rugă
Domnului în taină mare, laude-aducând prelungi
Ziditorului, și-n sinea-i își șopti că bună, rea,
soarta vine de la Domnul; și chemă cei trei feciori
îmbiindu-i să se-așeze pe strălucitorul tron,
și le zise: „Cel balaur groaznic care-amenința
lumea-n suflu-i s-o cuprindă, fost-am însumi eu și-am vrut
să cunosc tăria voastră; cunoscând-o, am pierit
bucurându-mă în taină. Vreau acuma să vă dau
nume mândre cuvenite unor oameni chibzuiți.
Tu, cel mare, să porți nume Salm (fie ca orice dor
să ți se-mplinească-n lume!) pentru că ai căutat
teafăr să te scapi din ghiara crâncenului crocodil,
și te-ai dat din cale-n lături; cine nu dă înapoi
când dă ochi cu elefantul sau cu leul sângeros,
spuneți-i că mai degrabă e nebun decât viteaz.
Cel de-al doilea-arătându-și încă de la început
vitejia și curajul decât focul mai aprins,
Tur numi-l-voi, leul vajnic și pe care-un elefant
spumegând nu-l va învinge; pentru cel ce-o sta în tron
i se cere-ntâi virtutea de-a fi om cutezător,
altfel n-o purta coroană când lipsit e de curaj.
Cel mezin, cu ochii-n patru și viteaz e priceput
să dea zor și să-ntârzie; între foc și-ntre pământ
și-a ales la mijloc locul, ca un bun sfătuitor;
pe cât de viteaz, se-arată îndrăzneț și grijuliu,
lumea trebuie ca fală să i-o-nalțe-n preamăriri.
Iradj este demnu-i nume; fie-i singurul lui gând
a puterii poartă, fiindcă firea blândă-și dovedi
mai întâi, dar și-ndrăzneala-n ceasul de primejdie.
Și-acum vreau cu bucurie buzele-mi să le deschid
pentru a le da un nume fiicelor Arabiei
cu îmbujorate fete de pari”. Și-apoi numi
pe-a lui Salm femeie mândră, Arzui, pe a lui Tur,
Mah Azadeh Khui, și pe-a lui Iradj o numi Sahi
cu picioare norocoase, ei, strălucitoarea stea
Suhall, în frumusețe, biată slujitoare-i e.
Ăpoi Fereidun aduse zodiacul semnelor
rotitoare-n hău, din care zodierii ne prezic;
puse cartea dinainte-i și ceti pentru feciori
semnele zodiacale; și găsi că fiul Salm
n-are-n horoscop planetă alta decât Jupiter
drept în semnul de lumină al Săgetătorului.
Trecu și la horoscopul lui Tur, fiul cel măreț,
și-l găsi sub mândrul Soare drept în semnul Leului,
prevestindu-i vitejie. Aruncându-și, în sfârșit,
ochii și pe horoscopul norocosului Iradj,
îl văzu sub schimbătoarea Lună-n semnul Scorpiei.
Zodia-asta veninoasă arătă că i-a urzit
doar nenorociri și lupte lui Iradj, mezinul fiu.
Șahul se mâhni de-aceea și amar din piept oftă.
El văzu că doar urgie Ceru-aduce lui Iradj
și de loc nu se apleacă peste el mai drăgăstos,
și că gândurile sale, -asupra-acestui fiu ce-n piept
are-un cuget de lumină, doar răuvoitoare-i sunt.

Firdousi - 67. Fereidun - Nașterea Lui Manucehr

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pleacă-ți tu acum urechea la-ntâmplarea ce-o meni
bolta cerului albastră, -n vreme după ce roti
nouă luni. Din Mahaferid mândră, plină de virtuți,
se născu un fiu ce-i vrednic tron să ia și diadem.
Cum din sânul drăgăstoasei sale mume se născu,
drept la șahinșah îl duse. Cine-l duse glăsui:
„O, stăpânitor al lumii, veselește-ți inima
și pe-acest Iradj privește-l!” Buzele lui Fereidun
se umplură de plăcere, și-ai fi zis chiar că Iradj
s-a născut a doua oară; prinse-acest măreț copil
între brațe și spre Ceruri el o rugă înălță:
„Deie Domnul sfânt vederea să-mi recapăt, și să pot
să cuprind într-o privire chipu-acestui nou-născut!”
Și de-ndată ce-l rugase, Domnul ruga-i împlini,
și-i dădu în ochi vederea. Șahul cum din nou văzu
lumea plină de lumină, ochii zvârli spre prunc.
Zise: „Binecuvântată fie ziua cea de azi,
sfâșiată să le fie inima la cei vrăjmași!”
Porunci să i se-aducă vin din cel scânteietor
în pocale-nestemate, și pe-acest copil deschis
la obraji precum o roză, îl numi el Manucehr,
și rosti aceste vorbe: „Ramul vrednic de-a avea
mamă fără de prihană și-un părinte ne-ntinat —
a legat, și-aceasta-i rodul!” Pruncu-n brațe și-l săltă
însă cu atâta grijă, că nici vântul nu-ndrăzni
peste creștet să-i adie. Talpa sclavei ce-l purtă,
pulberea nicicând n-atinse; merse doar pe negru mosc
miresmând, umbrindu-și fruntea sub umbrelă de brocart.
Și-astfel anii vremuiră pe deasupra lui în zbor,
urziră blânde zodii numai raze de noroc.
Șahinșahul îl deprinse din pruncie cu virtuți
ce i-or fi de trebuință, lumea spre-a ocârmui.
Inima recăpătându-și și vederea, Fereidun
din nou lumea o umpluse cu un nume preamărit.
Fereidun, un tron de aur, dărui lui Manucehr,
buzduganul greu, coroana șahilor de peruzea,
cheia la haznă ticsită de-aur, giuvaerării,
și colan și diademă, cingătoare și un țarc
tapisat tot cu brocarturi colorate-mprejmuind
corturile lui cusute-n piei de leoparzi pestriți.
Cai arabi cu frâu de aur, spade de prin Hindustan
care stau în teacă de-aur, platoșe și chivăre,
zale din Bizanț ce-n copcii se pot lesne descheia;
apoi arcuri albe, tolbe cu săgeți din lemn de plop,
scuturi din Kitai și suliți de-azvârlit în bătălii;
toate-acestea-s o comoară adunată cu mult sârg
și cu chinuri nesfârșite, vrednică de Manucehr,
care inima-i umpluse c-o iubire de nespus.
Apoi dând porunci ca toate căpeteniile de oști
și mai-mari din ținuturi să se-adune lângă el,
se-adunară toți cu inimi de mânie clocotind.

Firdousi - 63 Fereidun. Răspunsul Lui Fereidun Către Feciorii Săi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun cu încordare vorbele i le-ascultă
şi i se încinse mintea pe măsură ce-a-nţeles.
Către sol acestea zise: „O, tu, omule-nţelept,
n-ai de ce să-mi ceri iertare în aceste treburi, de fapt
m-aşteptam demult la ele, inima mi le şoptea.
Spune-le acestor oameni mârşavi şi nesăbuiţi,
Ahrimanilor acestor doi cu gândul înrăit:
« Fereidun se fericeşte firea că v-aţi arătat.
Credeţi c-adăstam eu, oare, de la voi închinăciuni?
De-aţi zvârlit din mintea voastră sfaturile ce v-am dat,
n-aţi deprins voi nici o boabă din ce este înţelept.
N-aveţi frică nici ruşine-n faţa Celui preaînalt,
fără nici o îndoială n-aveţi alte plănuiri
decât ce dat de veste. Părul meu a fost cândva
negru şi lucios ca smoala, şi statura mea a fost
dreaptă cum e chiparosul, şi-a fost Lună chipul meu;
însă cerul ce spinarea mi-a încovoiat-o mult,
dăinuie şi se roteşte cum de-apururi s-a rotit.
Viaţa merge-n faţa voastră darnică dar nu va fi
pe de-apururi şi aceeaşi. Pe Acela preaînalt
şi preasfînt, pe mândrul Soare şi pe rodnicul Pământ,
şi pe tron şi pe coroană, pe Luceafăr şi Crai-Nou —
jur că nici o nedreptate, nici un rău nu v-am făcut!
Adunat-am în divanul meu la sfat pe înţelepţi,
pe mubezii şi-nvăţaţii cetitori în zodiac;
multă vreme cheltuit-am pentru a-mpărţi dirept
lumea după dreptate; şi noi toţi am căutat
să o facem cum se cade, nedreptatea pentru noi
nefiind nici începutul, nici sfârşitul nefiind;
temerea de Domnu-n inimi ne cutremura adânc;
n-am vrut pre pământ să facem decât bine orişicui.
Dacă doar prin străduinţa-mi oamenii au semănat
ţarina cea roditoare, n-am voit de loc să las
neamurile-n patru unghiuri să se-mprăştie şi-atunci
zisu-mi-am: Vreau ca puterea tronului s-o-ncredinţez
celor trei feciori preavrednici! Însă astăzi Ahriman
de la cugetu-mi şi de la părinteşti povăţuiri
v-a întors spre strâmbătate şi spre oarbe-apucături.
Vedeţi dacă, -atotputernic, Domnul va voi şi El
cele încuviinţate doar de voi şi-nde voi.
Doar o vorbă vă voi spune dacă ascultare-mi daţi:
veţi culege-ntotdeauna ceea ce aţi semănat.
Astea-mi spuse călăuzul vieţii mele: « Pentru noi
e un alt lăcaş ce-i vecinic. » Voi doriţi să v-aşezaţi
pe-un tron şubred şi vremelnic; de ce astfel voi pe Div
l-ascultaţi ca pe un sfetnic? Ăst balaur, teamă mi-i,
duhul că vi-l prinde-n ghiare, să nu scape de-acest trup.
Mi se-apropie sorocul lumea să o părăsesc,
şi de-acuma pentru-asprime şi minie n-am răgaz.
Iată, ascultaţi voi sfatul ce vi-l dăruie-un bătrân,
tată-a trei feciori de vază: cînd din inimă s-a stins
patima învăpăiată, atunci pulberi de pe drum
şi-ale şahilor haznale sunt la fel, acelaşi preţ;
cine fratele îşi vinde pentr-un petec de pământ,
nu-i în ochii noştri-odraslă dintr-un neam neprihănit.
Lumea a văzut şi încă va să vadă mulţi ca voi,
dar n-o rămânea, supusă, nimănui de pre pământ.
Bine ştiţi că Ziditoru, -n ziua Marii Judecăţi,
poate să vă dea iertare; căutaţi-l, vă-ngrijiţi
de-astă cuminecătură, şi cătaţi adânc de-aici,
scurtă să vă fie-osânda! » Solul ascultând smerit
vorbele acestea-ndată buze, de pământ, lipi
şi se-ntoarse. Părăsindu-l pe Fereidun, se porni
parcă înfrăţit cu vântul. Cum pieri acel trimis
al lui Salm, el, şahinşahul, taina şi-o dezvălui.
Lângă el chemă în faţă pe Iradj, măritul prinţ,
arătîndu-i viitorul şi zicându-i: „Fraţii tăi
însetaţi amar de lupte, către noi s-au fost pornit
dinspre Soare-Apune unul, altul dinspre Zori-de-Zi.
Zodiile le ursiră să-ndrăgească răul fapt;
ăpoi ei primit-au parte două ţări fără de rod.
Fratele nu-ţi va rămâne frate-atâta vreme cât
ai pe capul tău coroană; nu se vor mai aduna
lângă tron, când rumeneala de pe chip îţi va păli.
Dacă spada te îmbie, capu-ţi buimăci-se-va
de atâta dezbinare. Asta-i taina ce-am aflat
de la doi feciori din două margini de pământ şi cer.
Spre război de simţi imbolduri, te găteşte de război,
şi haznaua ţi-o deschide, braţele spre-a le-narma.
Mina-ntinde-ţi-o spre cupă dimineaţa când te-nfrupţi,
altcum ei cina-vor seara biruind asupra ta.
Fiul meu! în largul lumii nu-ţi căta apărători,
căci te-or apăra dreptatea, nevinovăţia ta!”.
Virtuosul Iradj, fiul drăgăstos, privi adânc
pe slăvitul său părinte, şi într-astfel îi grăi:
„O, tu, şahinşah, gândeşte ce lipsită-i de temei
viaţa noastră ce va trece peste noi precum un vânt!
Omul cu-nţeleaptă minte poate, oare, -a se mâhni?
Mersul vremii veşteji-va trandafirii din obraji
şi întuneca-va ochiul duhului strălucitor.
Viaţa la-nceput comoară-i, grea osândă-i la sfârşit,
până vom lăsa în urmă trecătoru-acest lăcaş.
Fiindcă pat ne-o fi ţărâna şi-om avea drept aşternut
cărămida, de ce, oare, astăzi să sădim un pom,
pom a cărui rădăcină sânge roşu va sorbi,
ca să pârguiască rodul răzbunării peste vremi?
Lumea a văzut mulţime de stăpâni cum suntem noi,
cu pecete şi cu spadă, şi-o să vadă după noi
mulţi stăpâni, dar răfuiala n-a intrat în obicei
la cei şahi ce ne lăsară moştenire tronul lor.
Vrând să fiu cu şahu-asemeni în frumoasele-i purtări,
nu-mi voi pierde trecătoarea viaţă spre a face rău.
Şi nu-mi pasă de coroană, nici de tron şi diadem;
mă voi duce dinaintea celor doi neînarmat,
şi grăi-le voi acestea: « O, voi fraţilor vestiţi,
care-mi sunteţi dragi ca ochii trupului şi duhului
Price nu-mi cătaţi şi-n taină împotrivă-mi nu urziţi
gând răzbunător; n-au ură cei ce cred în Cel-de-Sus.
Nu vă puneţi voi nădejdea-n lumea asta, şi vedeţi
cât rău lui Geamşid i-aduse, care până la sfârşit
fu silit să lase lumea, fără-ai fi de vrun folos:
tron, coroană, cingătoare — nu i-a mai rămas nimic.
Voi, de-asemeni si eu însumi trebui-vom la sfârşit
să-ncercăm aceeaşi soartă. » Le-oi întoarce inima
cea de răzbunare plină iar pe drumul de lumini;
oare, aş putea pe dinşii mai vârtos să mă răzbun?”
Şahul Fereidun îi zise: „Înţeleptul meu fecior,
fraţii tăi râvnesc doar vrajba, tu, doar sărbători râvneşti!
Mi-amintesc de-această spusă: «Nu mi te mira de loc
că strălucitoare-i Luna »; dacă-ţi place ăst răspuns
către fraţi, plin de virtute, văd că singur ai ales
dragostea şi legătura sângelui din câteşitrei.
Dar cel cu-nţeleaptă minte, când îşi lasă al său cap
fără preţ sub răsuflarea unei gădine cu solzi,
la ce poate să s-aştepte? La venin mistuitor
de balaur: asta-i firea care i-a fost dată lui
de Acel Atotputernic. Însă, dragul meu fecior,
dacă hotărât-ai astfel, pregăteşte-te de drum;
porunceşte-le, din oaste, la câţiva din slujitori
bravi pe drum să te-nsoţească. Eu voi scrie, tremurând
în neliniştea-mi din cuget, o scrisoare către fraţi,
nădejde trag ca teafăr, sănătos să te întorni,
fiindcă inima-mi va bate fericită să te văd”.
Cronica Şahilor

Firdousi - 52 Zohhack Îl Văzu În Vis Pe Fereidun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când i-au mai rămas din viață încă patruzeci de ani,
iată Domnul ce-i trimise-n creștet, noaptea, când dormea,
colo-n patul din haremul șahilor lângă-Arnavaz:
el văzu cum din copacul cel domnesc deodată-n vis
odrăsliră trei războinici: doi în vârstă și-ntre ei,
unul tânăr și asemenea unui mândru chiparos,
chip de șah, și cingătoare, și la mers precum un prinț
cumpănindu-și buzduganul ghintuit c-un cap-de-bou.
Spre Zohhak veni să lupte și-l izbi cu ghioaga-n cap;
și-apoi tânărul războinic îi înfășură-n curea
trupul, de la tălpi la creștet, și de brațe îl legă
ca pe un pietroi, și jugul băgă pe după cap
lui Zohhak. Sub munți de-ocară și de zbucium se zbătu
și-asudă de-atâtea chinuri; pulbere-i zvârli pe cap,
și spre Damavand purtându-l, după el îl târnui
val-vârtej zorind prin gloată. Cel bicisnic de Zohhack
se tot zvârcoli în somnu-i tremurând și-apoi săltă
capul și un răcnet scoase de se zguduiră toți
cei o sută de pilaștri din seraiul adormit.
Lumea mai zăcea în noaptea, precum pana unui corb,
când din munți zbucni lumina Soarelui, de ai fi zis
că din el se revărsară mii rubine prin azur.
De oriunde, pe-nțelepții și prevăzători mubezi,
șahul îi făcu să vină de prin depărtate țări,
și cu inima zdrobită visul crud li-l povesti.
Îi chemă și-i strânse-olaltă și-ajutorul li-l ceru,
să-i aline suferința care-n piept îi tot creștea.
Zise: „Dați-ne îndată sfatul vostru și-ndrumați
duhul nostru spre lumină!” Tainic el îi întrebă,
spre-a-și cunoaște viitorul ce-l așteaptă, bun sau rău:
„Cum sfârși-va veacul nostru? Oare, ale cui vor fi
toate-acestea: diademul, cingătoarea, mândrul tron?
Ne dezvăluiți, voi, taina, ori de viață vă scăpați!”
Toți mubezii își simțiră buza iască, obrajii pali,
limba slobodă, și-n inimi chinul cel sfâșietor.
Ei își ziseră: „Noi, dacă, viitorul i-arătăm,
duhul și-l va da pe dată, și e totuși viața sa
minunatul lumii bine; dacă nu-i vom arăta
viitoru, -atunci vieții va să-i spunem bun rămas!”
Astfel scursu-s-au trei zile și nici unul nu-ndrăzni
vreo povață să rostească. În a patra zi Zohhak
crunt se-aprinse de mânie pe mubezi ce trebuiau
calea să-i călăuzească. Șahul îi amenință
că de vii i-atârnă-n ștreanguri, viitorul de nu-i spun.
Toți mubezii își lăsară capetele-n jos, pălind;
inimile-aveau zdrobite, ochii-n lacrimi, sângerânzi.
Însă printre înțelepții mari și de prevederi plini,
fost-a unu-al cărui cuget treaz era, clarvăzător,
om cu vajnică purtare, înțelept și priceput;
se numea Zirak și-ntâiul era el printre mubezi;
inima-i încet se strânse dar nu teama-l stăpâni;
limba-și dezlegă naintea lui Zohhak și-i glăsui
„Scoate-ți de prin căpățână al înfumurării vânt,
nimeni nu-i născut de-o mumă decât pentru a muri.
Fost-au șahi și mai nainte-ți vrednici de-al puterii tron,
și-au avut destule păsuri și destule bucurii;
zilele lor lungi trecură și-acum zac într-un mormânt.
Chiar de-ai fi tu meterezul cel care-i durat din fier,
Roata cerului de-asemeni te-o zdrobi și vei pieri!
Va să-ți moștenească tronul altul și norocul tău
va să ți-l răstoarne. Șahul numi-se-va Fereidun,
și va stăpîni pămîntul, precum Cerul de măreț!
N-a ieșit încă din sânul mamei sale, și-ncă nu-i
vremea să te temi de dânsul, nu e vremea să suspini.
Cel vlăstar născut din mumă virtuoasă crește-va
pom sortit să poarte roade; și când fi-va un bărbat,
fruntea-i va atinge Luna, apoi o să ceară el
cingătoare și coroană, tron și diadem de șah.
Și va fi statura-i zveltă, cum e naltul chiparos,
și își va purta pe umăr buzduganul de oțel.
El te va trăzni cu ghioaga-nchipuind un cap-de-bou,
și te va târâ în lanțuri, te va smulge din serai”.
Întreabă Zohhak, mîrșavul: „De ce, oare, ne-ar lega?
Din ce pricină anume el ne va urî-ntr-atât?”
Nenfricatul om îi zise: „Dacă minte-ai fi avut,
ai fi chibzuit din vreme, fără pricini, să faci rău;
chiar de mâna ta pieri-va tatăl său, și-adânc rănit,
fiul te-o urî de moarte. și se va găsi pe-atunci
o juncană preafrumoasă care doică îi va fi,
alăptindu-l pe stăpînul lumii dintru viitor.
Ea, de-asemenea, ucisă fi-va tot de mîna ta,
dar ca să-și răzbune doica, el va prinde-un buzdugan
care va purta la capăt măciulia cap-de-bou”.
Zohhak își plecă urechea ascultându-i vorbele,
dar se prăbuși din tronu-i și căzu într-un leșin.
De la tronul său puternic, grabnic cel mubed vestit
se și-ndepărtă, de teamă să nu pață vrun necaz.
Când iar își veni în fire, șahul se urcă în tron
și de-ndată puse-n lumea-ntreagă de-a se iscodi,
și pe față și în taină, urmele lui Fereidun;
nu avu nici pic de tihnă, și nici foame, și nici somn,
și chiar lucitorul Soare-n ochii săi se înnegri.

Firdousi - 69 (15) Fereidun Salm Fugi și Muri de Mâna Lui Manucehr

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Kakui predindu-și duhul, cel din Soare-Apune șah,
rămânând fără de sprijin, drumu-ndată și-l schimbă.
Își uită de răzbunare ce atât o jindui,
și-apucă în fugă drumul spre cetatea de pe țărm;
dar la marea mult afundă, când ajunse în sfârșit,
nu văzu măcar o bârnă de corabie pe val.
Șahul Manucehr și oastea-l urmăriră, pas cu pas,
zornic, prins de grea mânie; câmpul însă era plin
de-atâți morți, răniți, că drumul se făcu anevoios.
Ros de gândul răzbunării, șahul tânăr, Manucehr,
galopă pe telegaru-i sprinten și cu păru-alb;
platoșa-i zvârli s-alerge și mai iute-n nori de colb
ridicați de oastea-n tropot. După șahul din Bizanț
galopă și-l strânse foarte și acesta îi strigă:
„O, tu om lipsit de lege, de rușine și obraz!
L-ai ucis chiar pe-al tău frate ca să-nșfaci un diadem;
iată-un diadem! Oprește! Cât o să gonești pe drum?
Șahule, ți-aduc eu însumi o coroană și un tron,
fiindcă-mpărătescul arbor a dat rod! Oh, nu fugi
de coroana stăpânirii, fiindcă însuși Fereidun
pregătitu-ți-a, nou, tronul Pomul ce l-ai răsădit
a dat roade, și tu însuți le culegi din al tău sân:
ramul de-a rodit doar ghimpii, tu ai răsădit ăst pom,
iar dacă-i mătase moale, borangicul tu l-ai tors! „
Tot strigând și-mpinse calul mai aproape de-al lui Salm,
și-l trăzni cu spada-n ceafă, -n două trupu-i despicând!
Porunci să-i taie capul și în vârful unei lănci
sus să-l poarte-n ceruri! Oastea-ncremenită a lui Salm
se uimi de-atita vlagă și de brațu-i de viteaz!
Oastea se porni ca turma risipită într-o zi de
izbeliștea ninsorii; razna și pe fugă toți,
șiruri-șiruri, se pierdură-n câmp și peșteri pe sub munți.
Cronica Șahilor

Firdousi - Moartea Lui Fereidun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Apoi viața și norocul părăsind pe Fereidun,
frunzele acestui arbor ketanid s-au veștejit.
Lăsă tron, lăsă coroană, în serai se-nsingură,
și își puse dinainte țestele a trei feciori,
și bătrânul brav își plânse toată-amărăciunea sa,
și-ndură viața-n chinuri și gemu fără răgaz
în durerea lui, cu fiii stând de vorbă într-astfel:
„Zilele-mi de-acum sunt duse; viața mi s-a-nnegurat
de câte ați pus în faptă; mi-ați aprins aici în piept
desfătare și mâhnire, și avurăți câteșitrei
parte de-un sfârșit nemernic, dinaintea mea căzând
sub tăișul răzbunării, cum doriră cei dușmani.
Astfel rele povârnișuri și omoruri le menesc
rău acelor ce sunt tineri. Părinteștele-mi porunci
n-ascultară, și-atunci lumea neagră-n ochi li se făcu
ăstor trei copii…” Bătrânul mai rămase-ndurerat
cu obraji scăldați în lacrimi, până duhul i s-a stins.
Răposă, însă un nume va avea de-apururi viu;
negură de veacuri multe vălurise-va pe el,
dar va dăinui întregu-i mare nume, fiul meu,
căci și din nenorocire el alese tot ce-i bun.
Puse Manucehr coroana keianizilor pe cap,
și se-ncinse-n cingătoarea lui muiată-n sânge cald.
Porunci să se zidească, după datini strămoșești,
criptă de-aur roșu-o parte și cealaltă parte din
lapis-lazuli albastru. Puseră-nlăuntru-i tron
meșterit din colți de fildeș, și deasupra-acestui tron
atârnară o coroană. După-aceea, cei mai mari
își luară de la bunul Fereidun, toți, bun-rămas,
după datină și lege. Și lăsară peste șah
poarta criptei; omu-acesta, suflet dintre cei aleși,
părăsi-n mâhnire lumea… Șapte zile Manucehr
se-afundă întru durerea-i, ochii-n lacrimi, pali obraji.
El rămase-o săptămână cufundat în negru-i chin,
și cetate și bazaruri toate-adânc s-au fost cernit.
O, tu, lume pământeană, amăgire ești și vânt!
Nu se reazimă-nțeleptu-n veselia ta nicicând.
Tu înalți, cu gingășie, oamenii și-i crești la sân,
unii pentru scurte zile, alții pentru zile lungi.
Dar când darurile toate li le ceri, tu, îndărăpt,
ce dacă-i un boț de-argilă sau e un mărgăritar?
Și tu, fie că ești șahul, fie că ești doar un rob,
lumea când stinge suflul vieții tale pâlpâind
chinuri și plăceri pieri-vor pentru tine ca un vis;
nu-ți hrăni deci cu speranțe cugetul că vei trăi
pe de-apururi! Fericit e cel ce lasă-n urma lui
o aducere-aminte binecuvântată-n veci,
fie că a fost în viață falnic șah sau jalnic rob!.

Firdousi - Fereidun Primește Vestea Morții Lui Iradj

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun își ațintise ochii amândoi pe drum;
toată oastea și coroana suspinaseră-ndelung
pentru a-l vedea acasă pe Iradj. Când la soroc
se va-ntoarce, cum primi-va tatăl crâncenul omor?
Pregătise pentru fiu-i tronul de turcoaze-arzând,
și coroana i-o-ncrustase-n nestemate fel-de-fel.
Poruncise să se iasă întru-ntâmpinarea lui,
cu vin roșu în pocale, cu cântări și muzicanți,
și se-mpodobi în cinstea-i cel mai vrednic elefant;
se găti de sărbătoare tot ținutul ce-l avea.
Astfel se-ndeletnicise șahul și cu oastea sa,
când o neagră prăfărie se învârteji pe drum.
Și din pulberi o cămilă se ivi, un călăreț
cătrănit de suferință. El purtând cernit veșmânt
scoase-un strigăt; lângă sânu-i sipet de-aur aducea,
și în sipetul de aur, o fâșie de brocart,
și-n brocartul de mătase ședea capul lui Iradj.
Bunul olăcar ajunse lângă șahul Fereidun,
jalnic se boci ferindu-și sub zăbranic chipul său.
Se deschise-ncet capacul sipetului de-aur roș,
căci cuvintele rostite de cernitul vestitor
prevesteau nenorocire, și trăgându-se ușor
cea mătase-n fir brodată, se ivi, însângerat,
capul lui Iradj! Din șeaua-i, Fereidun se prăbuși
la pământ, și toți vitejii sfâșiară-al lor veșmânt,
egri le erau obrajii, ochii albi și îngroziți,
căci credeau că or să vadă alte lucruri în sipet.
Și cum astfel se întoarse tânărul Iradj acas’,
oastea-i de întâmpinarea pregătită se lăsă,
rupse flamurile-n zdrențe, -ntoarse tâmpine pe dos,
și pomeții celor falnici se făcură de catran.
Văluri negre-nvăluiră și țimbale și-elefanți,
si se zugrăviră-arabii cai în vânăt indigo.
Și prin colb umblă-mpăratul, și prin colb și oastea sa,
și își reluară drumul, colb pe creştet presărând.
Într-un răcnet de durere izbucniră cei viteji,
și cei mari își sfâșiară carnea-n unghii, de pe piept.
(Nu te-ncrede în iubirea soartei tale ca un orb,
nu-i fireasca însuşire-a arcului să fie drept.
Cerul își învârte Roata pe deasupră-ne astfel
până ne răpește chipul drag ce însuși ni-l dădu.
Dușman de-l socoți, iubire-ți dovedește naltul Cer;
iar când ți-l numeşti prieten, nu-și arată fața sa.
Îți voi da povață bună : spală-ți inima de dor
după lumea trecătoare..)
Cu zdrobite inimi toți
cei din oaste și-mpăratul de durerea lui gemând,
se-nturnară în grădina lui Iradj, unde-și avea
sala de ospăț la zile de serbări slăvind pe șahi.
Fereidun intră pe poartă șovăielnic și la sân,
drept pe inimă, strângându-și capul tânărului fiu.
Ochii și-azvârli spre tronul de turcoaze, și privi
la cel cap fără cunună, la cel heleșteu de-oglinzi,
la cei chiparoși cât cerul, la copacii revărsând
trandafirii către poale, la răchiți și la gutui.
Puse bulgări de țărână peste tron, și-oștenii săi
strigătele-și sugrumă pân-ajunseră-n Saturn.
Și gemu-n suspinuri șahul, și își smulse perii albi,
și vărsă-n șiroaie lacrimi, fața și-o însângeră;
și se-ncinse-n cingătoarea năclăită-n sânge cald,
foc punând la-ntreg seraiul locuit de fiul său.
și-apoi smulse și grădina lui de roșii trandafiri,
pârjoli și chiparoșii lui, și astfel ferecă
ochiu-ntreg al bucuriei. Și îmbrățișă la piept
capul lui Iradj, și-ntoarse ochii către Ziditor :
„O, tu, Șahinșah al lumii, dătătorul de dreptăți!
Cată spre nevinovatul fiu care fost ucis;
capu-i retezat de spadă e în fața mea aici,
trupul lui îl sfârtecară leii neamului persan.
Pârjolește-le-ntr-un fulger inimile celor doi
ticăloși, să nu mai vadă niciodată-n ochii lor
decât zile neferice;fă să fie mistuiți
în rărunchii lor de-arsură, până când de mila lor
fiare sângeroase-or plânge. Doamne, -atoateziditor,
o dorință am: ursita să-mi lungească viața-atât
până voi vedea viteazul ce s-o naște din Iradj,
cum se-ncinge-a răzbunare, cum acestor ticăloși
capetele le răpune, cum ei înșiși au răpus
capul fratelui lor tânăr, gingaș și nevinovat.
Când va fi să văd aceasta, Doamne, merge-voi senin
colo unde măsura-va țărna și statura mea!
Plânge-va-n amărăciunea lui atât amar de vremi
până ierburile-or crește năpădindu-l pân’ la piept.
Țărna îi va fi culcușul, pulberile așternut,
și-ochii lui ca doi luceferi de-ntuneric vor fi plini.
Poarta lui va fi închisă, gura lui nu va-nceta
geamătu-i de-amărăciune: „O, viteazul meu iubit,
nici un prinț nu răposat-a precum tu ai răposat!
O, tu fiul meu, măritul! Capul tău a fost răpus
cu nevrednicie multă de-Ahriman, iar trupul tău
a avut în loc de giulgiu gura leilor flămânzi!..
Fiarele nu-și mai găsiră nici odihnă și nici somn,
toate-atât de mult urlară și gemură toate-n plâns.
Oamenii de prin ținuturi se-adunară-n orice loc,
și rămaseră-n durere și-n zăbranic, ochii plânși,
inima însângerată. Câte zile, câte nopți
nu trecură-astfel, la viață toți privind cu ochi de mort!.