federico garcia lorca – Versuri.pro

Rafael Alberti - Lui Federico Garcia Lorca, Poet din Granada

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

(Primăvară).
Logodnicele-mi de uscat și mare,
Coralul, Amaranta, Serpentina,
Trifoiul apei, Roza, Leontina,
Flori de sierre, aer și de soare,
deschise boarei, ție-ți sunt aproape,
cununa ta pe dune de coral,
de amarant, de plante ale apei
acestei dimineți de cristal.
O, vânt! Logodnicele mele-n jur
încununau prietenul meu blând,
ce se-apleca pe-o dună, lângă mare.
Cu mine-odată să v-aud cântând,
voi, pești marini, zburdalnici pești de-azur
și pești de munte, susur de culoare!

Rafael Alberti - Lui Federico Garcia Lorca

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În astă noapte, când în vara moartă
pumnalul vântului fu împlântat,
la mine în odaie, lângă vatră,
profilul tău ţigan s-a desenat.
Livezi cu flori. Şi râuri – iatagane –
vopsite în floralul sânge pur.
Oleandri, luminişuri şi cabane.
Haiduci, vreo patruzeci, jur împrejur.
Ai deşteptat o umbră de măslin
lângă măceşul vechilor balade..
Sufletul tău din lut şi aer cade,
şi, părăsind altarul, arse lin
o simplă anemonă-adusă-n dar –
un înger alb din cântul popular.

Poetul Îi Cere Dragostei Să-i Scrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Iubirea mea lăuntrică – o, moarte vie –
eu în zadar aștept cuvântul tău gravat
și mă gândesc, ca floarea care s-a uscat,
că fără mine de trăiesc îmi ești pustie.
E aerul nemuritor. Și piatra arsă
nu știe umbra și nici nu o evită.
Nu am nevoie în inima-mi rănită
de mierea grea pe care luna o revarsă.
Dar eu te-am chinuit. Îmi sfâșiai și vene,
un tigru și-un hulub, chiar peste șoldul tău
într-un duel de crini și mușcături viclene.
Așa că umple-mi rătăcirile mereu
cu un cuvânt sau lasă-mă trăind alene
prin nopți întunecate sufletului meu.

El poeta pide a su amor que le escriba
Federico García Lorca.
Amor de mis entrañas, viva muerte,
en vano espero tu palabra escrita
y pienso, con la flor que se marchita,
que si vivo sin mí quiero perderte.
El aire es inmortal. La piedra inerte
ni conoce la sombra ni la evita.
Corazón interior no necesita
la miel helada que la luna vierte.
Pero yo te sufrí. Rasgué mis venas,
tigre y paloma, sobre tu cintura
en duelo de mordiscos y azucenas.
Llena pues de palabras mi locura
o déjame vivir en mi serena
noche del alma para siempre oscura.

Astfel Încât Să Trecă Cinci Ani: Legenda Timpului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Actul al treilea.
Primul cadru.
Pădure. Trunchiuri mari. În centru, un teatru înconjurat de draperii baroce cu fundalul pierdut. O scăriță unește platforma cu scena. Când se ridică cortina, două personaje îmbrăcate în negru trec printre trunchiuri, cu fețele albe ca de var și mâinile, de asemenea, albe. Se-aude o muzică îndepărtată. Apare Arlechinul. Îmbrăcat în negru și verde. Poartă două măști, una în fiecare mână și ascunse la spate. Se mișcă cadențat, aidoma unui dansator.
Arlechinul.
Visul pătrunde sub Timpul
plutind ca o pânză-n derive.
Nimeni, în miezul de vise,
semințe nu poate deschide.
(Își pune o mască surâzătoare).
O, zorii cum cântă, cum cântă!
Ce ghețuri albastre se-nfruntă!.
(Își scoate masca).
Timpul plutește pe Visul
pătruns prin căruntele fire.
Vechiul și noul mănâncă
obscurele flori de murire.
(Își pune o mască somnolentă).
O, noaptea cum cântă, cum cântă!
Ce dese-anemone se-avântă!.
(Și-o scoate.).
Pe-aceeași lungă coloană,
Visarea și Timpul, deodată,
petrec al pruncului scâncet
– o limbă de moș, sfărâmată.
(Cu o mască.).
O, zorii cum cântă, cum cântă!.
(Cu altă mască.).
De Visul zidirea preface
în câmpuri de timp imanent,
te face să crezi cum că Timpul
se naște acum, pe moment.
O, noaptea cum cântă, cum cântă!
Ce-albastre aisberguri se-avântă!.
(Din acest moment, se va auzi din fundal, pe tot parcursul actului și cu intervale măsurate, sunetele îndepărtate ale unui corn de vânătoare. Apare o fată îmbrăcată în negru, cu o tunică grecească, care vine săltând c-o ghirlandă.)

Cântecul Călărețului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Córdoba.
Singură și-ndepărtată.
Calul negru, lună plină
și măsline în desagă.
Chiar de voi afla cărarea,
n-am să văd Córdoba-n veci.
Pentru vânt, pentru câmpie,
negrul cal și roșul lunii.
Moartea mă tot urmărește
de pe turlele Córdobei.
Ah, ce nesfârșit e drumul!
Ah, ce curajos mi-e calul!
Ah, cum moartea mă așteaptă,
înainte de Córdoba!
de Córdoba.
Singură și-ndepărtată.

Canción del jinete
de Federico Garcia Lorca.

Córdoba.
Lejana y sola.
Jaca negra, luna grande
y aceitunas en mi alforja.
Aunque sepa los caminos
yo nunca llegaré a Córdoba.
Por el llano, por el viento,
jaca negra, luna roja.
La muerte me está mirando
desde las torres de Córdoba.
¡Ay qué camino tan largo!
¡Ay mi jaca valerosa!
¡Ay que la muerte me espera,
antes de llegar a Córdoba!
Córdoba.
Lejana y sola.

Un Clopot

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Un clopot clar
crucificat în ritmul lui
anunță dimineața
cu fuioare de neguri
și râuri de lacrimi.
Bătrânul meu plop,
tulburat de privighetori,
aștepta
să-și arunce-n iarbă
frunzele
înaintea
toamnei
ce le-ngălbenea.
Doar privirea mea
le mai apăra.
Bătrânule plop, așteaptă!
Nu simți cum sapă-n tine
lemnul iubirii mele?
Întinde-te-n câmpie,
când scrâșnește sufletul meu,
căci o întreagă furtună
de săruturi și vorbe
am lăsat-o supusă
patimii.
(Octombrie 1920)

Răscruce

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Of, ce durere e să ai
îndepărtate versuri
de iubire și mintea
pătată de cerneală!.
Of, ce durere să nu porți
fantasticul veșmânt
al fericirii tale: pielea
bronzată și solară.
(Pe lângă ochii mei
cuvinte-n stol rotesc.).
Ce tristă e durerea
străvechii poezii,
molipsitoare boală
departe de-ape clare!.
Ah, lung oftat jelindu-se
să bea din lirice aorte!
Of, junghiuri de izvoare
oarbe și mori fără făină!.
Of, ce mâhnire e să n-ai
tristeți, ducându-ți viața
sub iarba incoloră
a căii șerpuite.
Of, prea adânc amar,
amarul bucuriei,
un plug ce taie brazde,
unde ni-i plânsul roadă.
(Iese-nghețată luna
pe-un munte de carton.)
Of, tristă-a verității!
Durere a minciunii!.

Encrucijada
Federico Garcia Lorca.

¡Oh, qué dolor el tener
versos en la lejanía
de la pasión, y el cerebro
todo manchado de tinta!.
¡Oh, qué dolor no tener
la fantástica camisa
del hombre feliz: la piel,
alfombra de sol, curtida!.
(Alrededor de mis ojos
bandadas de letras giran.).
¡Oh, qué dolor el dolor
antiguo de la poesía,
este dolor pegajoso
tan lejos del agua limpia!.
¡Oh dolor de lamentarse
por sorber la vena lírica!
¡Oh dolor de fuente
ciega y molino sin harina!.
¡Oh, qué dolor no tener
dolor y pasar la vida
sobre la hierba incolora
de la vereda indecisa!.
¡Oh el más profundo dolor,
el dolor de la alegría,
reja que nos abre surcos
donde el llanto fructifica!.
(Por un monte de papel
asoma la luna fría.)
¡Oh dolor de la verdad!
¡Oh dolor de la mentira!

Sfântul Rafael

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I.
Se opreau mașini închise
pe un țărm cu stuf ciulit,
valuri netezeau prin vise
tors roman și dezgolit.
Le absorbea Guadalquivirul
în cristalul său matur,
printre flori stratificate,
printre nori reverberând.
Copilașii țes și cântă
ale lumii întristări
lângă vechile capote
cufundate în obscur.
Dar Córdoba nu tresare
sub misteru-ncețoșat,
chiar dacă ridică umbra
aburi din arhitecturi,
turnul marmurei și-afirmă
subțirimi de străluciri.
Florile de staniu, fine,
își revendică surâsul
din a brizei șerpuire
pe arcada triumfală.
Și în timp ce podu-adie
zece șoapte-a lui Neptun
– traficanții de tutun –
fug prin zidurile sparte.

II.
E un singur pește-n apă,
ce unește două inimi:
Blânda Córdobă de stuf.
Córdob-arhitecturală.
Năzdrăvani cu chip de înger
lângă apă se dezbracă
– ucenici de-ai lui Tobias,
talii c-ale lui Merlin –
peștele să-l necăjească
cu ironice-ntrebări
dacă vrea licori de vin
sau plonjoane-n semilună.
Însă, jucătorul pește
cât și marmura-ngropată,
îi învață echilibrul
solitarelor columne.
Rafael islamizat
de paiete-ntunecate,
în ciocnirile de valuri,
căuta șoapte de leagăn.
*
Este-un singur pește-n apă.
Două Cordobe splendide.
Córdoba ruptă de fluxuri.
Córdoba celestă, slabă.

Balada Somnambulă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Verde, cât de drag mi-ești, verde,
Verde vânt. Și ramuri verzi.
Barca peste valul mării
și calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde fața,
cu ochi de argint, ca gheața.
Verde, cât de drag mi-ești, verde.
Pe sub luna mea țigancă
lucrurile stau privind-o
și ea nu le poate vede.
Verde, cât de drag mi-ești, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peștele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
și, motan viclean, zbârlește
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stână, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pe casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
și cuțitul pe manta.
Din pășunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aș putea
acest târg l-aș încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omenește-n pat la mine.
De oțel, ar fi mai bine,
cu cearșafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată?
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ți alb dau floare.
Sângele ți se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încălțe
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.
*
Și cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă și de sânge
și de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.
Verde, cât de drag mi-ești, verde,
verde vânt și ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă și de fiere,
și un gust de busuioc.
Spune-mi und’i, frățioare,
fata-ți tristă, în ce loc?
Câte dăți te-a așteptat!
Câte dăți te-o aștepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt!.
peste ochiul de fântână
mi se legăna țiganca.
Părul verde, verde fața,
cu ochi de argint, ca gheața.
Peste apă ea atârnă
de un țurțure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piață mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.
Verde, cât de drag mi-ești, verde,
Verde vânt și ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Și calul în munte, sus.

Gazelul Copilului Mort

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În fiecare seară-n Granada,
În fiecare seară moare-un copil.
În fiecare seară apa se-așază
la taifas cu prietenii săi.
Morții poartă aripi de mușchi.
Vântul noros și vântul limpede
sunt doi fazani care zboară prin turnuri
și ziua-i un tânăr rănit.
Nici un fir de ciocârlie nu era în văzduh
când eu te-am întâlnit prin grotele vântului.
Nu era pe pământ nici o urmă de nor
când în fluviu tu te-necai.
Un uriaș de apă căzu peste munți
și valea era plină de câini și de crini.
Trupul tău, cu violeta umbră-a mâinilor mele,
era mort pe mal, un arhanghel de frig.