Elena – Versuri.pro

Menelaos Ludemis - După Războiul Troiei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Au venit peste mine „Furiile”
Spumegând de mânie.
Da, l-au părăsit pe Oreste
Pe care-l gâtuiau de mii de ani
Și m-au apucat pe mine de gât.
„Unde este Agamemnon?” m-au întrebat.
(Îl căutau pe Agamemnon
Și m-au înhățat pe mine).
„Sunt Menelaos!” le spun. Menelaos.
Și sunt mort de secole.
„Menelaos?” strigară ele mai furioase.
Atunci ești și mai vinovat!
Fiindcă, dacă Elena,
Așa cum se spune, era frumoasă,
Și dacă tu, așa cum spui, ești Menelaos,
Atunci pentru ea trebuie să mori!
Nu pentru că ai pierdut bătălia,
Nici pentru că ai irosit viața,
Ci pentru că ai pierdut Frumusețea!
– Atunci am să vă dezvălui și eu
Un secret pe care îl păstrez
De mii de ani: Ascultați!
Frumoasa Elena
Nu era pic de frumoasă.
Frumoasă era – doar – povestea
Despre „Frumoasa Elena”.
Versiune românească de Menelaos Ludemis

Homer - Odiseea/Cartea IV (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Ajunși acum pe-amurg și-n înfundatul
Ținut Lacedemona-n munți silhui,
Mânau la Menelau, la nepătatul
Al Spartei domn vestit, la masa cui
Nuntași umpleau de chiote palatul.
El tocmai mărita pe fata lui
Cu fiul lui Ahil, și-n toată voia,
Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia,
Iar zeii le-mplineau acum nuntitul.
Deci socrul Menelau o trimitea
Cu mare-alai și chiot la vestitul
Oraș mirmidonesc ce-l stăpânea.
Dar și pe Megapente-al său iubitul,
Născut târziu din roabă, -l logodea
Cu fata lui Alector, Ehemila,
Și-așa-i nuntea și fiul și copila.
Acolea-și petreceau în casă dară,
Vecini și cunoscuți, și-alt mult popor.
Vestit un cântăreț, de pe chitară
Cânta-ntre ei frumos, și-n fața lor
Doi inși, rotindu-se frumos, jucară.
Într-ăst răstimp, afară sub pridvor,
Frumosul car cu iuții cai s-oprise,
Cu cei născuți din Nestor și Ulise.
Văzu Eteoneu, bătrâna slugă,
La poartă pe străinii ce-așteptau
Și-ntră-n palat, ducându-se-ntr-o fugă
Să-i dea de știre-n sârg lui Menelau.
Deci stând vorbea, ca vrând să spuie-o rugă
„Stăpâne, să mă ierți, dar văd că stau
La poartă doi străini, și-așa se pare
C-ar fi flăcăi din neam ales și mare.
Ce zici? Să-i chem în cas-acum, părinte?
Să-i las să deshămeze mândrii cai,
Ori cate-și gazd-aiuri mai înainte? ”
Așa vorbi, și-atunci pletosul crai
Mâhnit îl ocărî, vorbind cuvinte:
„Te știu acum de-un veac, și nu erai
Nici prost, Eteoneu a lui Boete,
Și nici copil. Dar ești, cum văd, băiete!
Noi doi, pân-am ajuns aici acasă,
La câți străini n-am găzduit pe drum?
Și câți nu ne-au poftit la ei la masă!
Dar dare-ar Zevs din cer, măcar de-acum,
Să nu mai știm de lipsuri cum apasă!
Tu știi acestea, și mă-ntrebi! Dar cum?
Deshamă caii cei cu mândre coame,
Și vezi și de străini, că le-o fi foame! ”
Porni deci sluga și-ndemna din gură
Și pe-alți argați în ajutorul lui.
Deci caii uzi de jug și-alergătură
I-au dus în grajd, iar hamurile-n cui,
Și hrană pentru cai apoi făcură
Din orz amestecat cu-ovăz gălbui.
Iar carul de-un părete-l răzimară,
Și-n cas-apoi pe oaspeți îi chemară.
Ei foarte-uimiți erau aci-mpreună,
De-atâta slav-a mândrului palat,
Căci luciu ca de soare-ori cel de lună
Lucea din toate-oriunde-ai fi cătat.
Și-așa privind cu drag și-n voie bună,
Când lacomii lor ochi s-au săturat,
Intrară să se spele-n apa băii,
Iar roabele-au lăut și-au uns flăcăii,
Le-au dat mantale și tunici, și-ndată
I-au dus în casă și pe jelț i-au pus
Vecini cu Menelau, slăvitul tată
Și rege-Atrid. Iar apă le-a adus
În scump de aur ibricel o fată,
Și stând în față, le turna de sus,
În larg lighean de-argint, ca să se spele.
O mândră mas-aduser-apoi ele,
Cu pâne și mâncări pe dînsa puse;
Venind și bucătarul le-mpărțea
Fripturi pe discuri, și-un erold le-aduse
Frumoase cupe de-aur ca să bea.
Și-așa ședeau pe-acele jelțuri suse,
Și-n față Menelau, și-i tot poftea.
„Mâncați acum și beți din cupa plină,
Și-apoi vom întreba, mai după cină,
Ce oaspeți dragi avem pe azi în casă;
Căci nu sînteți copii din oameni răi,
Iar vița vi-e din regi, din Joe trasă,
Căci tați de jos nu nasc atari flăcăi. ”
Vorbind așa el a mai pus pe masă,
Ca mare cinste-a oaspeților săi,
Un spete-ntreg de bou, și gras și mare.
Și-așa steteau de vin și de mâncare.
Deci zise Telemac, plecându-și gura
Spre-a nu-nțelege-alt om, lui Pisistrat:
„Privește-n jur aci-ngrămăditura
De bronz și fildeș și de-argint curat,
Și auru-n odăi, și lucrătura!
Așa va fi la Joe prin palat!
Nespuse lucruri sînt aici, iubite,
Iar mințile, privind, îmi stau uimite! ”
Atridul însă le-auzi cuvântul
Și-așa răspunse la mirarea lor:
„Vai, dragii mei copii! Cu Zevs preasfântul
Să nu se prindă nici un muritor!
Căci el e-n veci, nu-l spulberă mormântul,
Și ține-averi de veci, ce-n veci nu mor.
Dar poate că-ntre oameni pot să fie,
Și poate nu, să-i pui alături mie,
Căci multe-averi adusei adunate,
Sosind, a opta vară, la ai mei,
Din multe drumuri rătăcit umblate
La cei de prin Egipt și-etiopei,
Prin Sidon, Chipru și-alte țări bogate,
Prin Libia, pe unde fată miei
De trei ori oaia-n an, și-așa vreau zeii
Că vii se nasc cu coarne-n frunte mieii.
Stăpîni ori slugi acolo niciodată
Ce-i lipsa de pășune n-o-nțeleg.
Și brînză au și carne-ndestulată,
Căci oile dau lapte anu-ntreg;
Și-averea mea pe-acolo-i adunată.
Ci-n vremea, vai, ce mă trudeam să-ncheg
Printr-alte țări avere cu de-ajunsul,
Ucise-un rău pe frate-meu pe-ascunsul,
Prin răul sfat al relei lui neveste!
Vai, nici o bucurie n-am de-aveii,
Iar casa mea azi zguduită este,
Căci foarte multe-am îndurat dureri.
Părinții voștri vi-or fi spus aceste,
Oricine-s ei, ce casă cu puteri
Fu casa ce-am pierdut, și prăpădită
Ce-avere-a ars într-însa-ngrămădită!
Aș vrea mai bine dintr-a mea măsură
De-averi să-mi fi rămas un sfert de-abia,
Dar vii să-mi fi rămas cei ce căzură
La Troia-n largul cîmp, din vina mea!
Că-i plâng pe toți, de-mi dă plânsoarea-n gură
Și-așa mă răcoresc în jalea mea,
Iar uneori mai tac pe-aci-n palaturi,
Căci și de plâns ca de-orișice te saturi!
Deci pe-alții-i plâng ce-i plâng, și mă mai lasă,
Dar când gândesc la unul dintre ei,
Nici somnul nu mi-e somn, nici masa masă,
Căci n-a răbdat nici unul dintre-ahei
La Troia mai cu drag! Și-acum spre casă,
Nici unul mai amar! Dar de la zei
Lui scrisă-i fu pesemne-acea urgie,
Și-o jale-acasă nesfîrșită mie!
Căci iată-l bietul om de cînd lipsește!
Și mult am întrebat pe toti să știu
De-i mort pe undeva ori mai trăiește,
Că n-aș mai plânge-așa de-aș ști că-i viu.
Bătrân, Laerte tată-su-l jelește
Și dulcea Penelope-a lui și-un fiu
Rămas copil, de-abia născut acasă. ”
Așa spunea, vorbind cu ei la masă.
Și-atunci nepotolit îl prinse dorul
De plâns pe Telemac. Și-așa ținând
Cu mânile-amândouă deci feciorul
Mantaua peste-obraji, plângea oftând.
Văzu și pricepu atunci păstorul
Popoarelor și sta-ndoit în gând:
Să-ntrebe-acum de-i Telemac ori nu e,
Ori stând s-aștepte însuși să i-o spuie.
Pe când prin suflet frământa deci asta,
Veni de sus din mândru-i foișor,
Elena cea cu mândru chip, nevasta
Cu mers măreț de zeu nemuritor.
Un mândru scaun deci îi puse-Adrasta,
Și-Alcippe sub picioare-un scump covor,
Un coș de-argint apoi Filo aduse,
Cel dat de-Alcandra lui Polib, ce fuse
Stăpân și-n Teba din Egipet stete
(Că-n case-aveau nespuse-averi, grămezi,
Și-a dat lui Menelau cel blond la plete
Și băi de-argint și aur și tripezi,
Elenei însă de-aur scump îi dete
O furc-atunci — minune e s-o vezi! —
Și-un coș de-argint cu mândră tivitură
De flori de aur la rotunda-i gură).
Pe-acesta deci Fil6 i-l dete-n mână
Și multe gheme-avea, de tort, în el,
Și-alături furca ei cu-albastra lână.
Pe-un scaun deci șezând, și-un scăunel
Având sub tălpi, puternica stăpână
Vorbi către bărbat și-a zis astfel:
„Știm oare-ori nu, iubite-al meu bărbate,
Ce oaspeți dragi ne vin să ne mai cate?
Și-ți mint, ori este-așa? Dar parcă-mi vine
Să cred că n-am văzut — și spaimă-mi fac
Să semene pe lume-un om mai bine,
Ca tânărul de-aici cu Telemac,
Pe care Odiseu (când pentru mine,
Nebuna, vai, mai bine-ar fi să tac,
Veneați sub Troia, greci din multe laturi)
Copil de țîță și-l lăsă-n palaturi. ”
Uimit de-al ei cuvânt, Atridul stete
Și-a zis așa: „Dar asta zic și eu!
Picioare-așa și mâni, și cap și plete
Și-asemeni ochi frumoși ca Odiseu!
Și chiar spuneam cât ajutor îmi dete
La Troia-n cîmp, oriunde-a fost vrun greu,
Iar el și-a pus — și mă uitam la dînsul —
Mantaua peste-obraji și-l prinse plânsul! ”
Răspunse-atunci flăcăul Nestoride:
„Al lui e-ntr-adevăr, și-i drept ce zici!
Dar el e om sfios, cum vezi, Atride,
Și-ntîiași dată e venit pe-aici.
Și nu-i frumos cu vorbe-a se deschide
fn fața ta, tu cel ce te ridici
Atît cu vorba-ncît ne este sfîntă
Și ca și-un glas de zeu pe toți ne-ncîntă.
Eu viu trimis de Nestor, de păstorul
Popoarelor, cu el, și-l petrecui,
Căci foarte-avea ca să te vadă dorul,
Și-un sfat să-i dai, ori pe vrun drum să-l pui.
Căci multe rabdă-n casa lui feciorul
Cu tată dus, cînd n-are-un om al lui!
Și-așa-i cu Telemac, că-i la strîmtime,
Că n-are tată și-i rămas cu nime! ”
A zis, și-Atrid striga speriat: „Vai, Tată!
Și zei din cer! Deci am aici, la noi,
Pe fiul unui om iubit ce-odată
Răbdat-a pentru mine mari nevoi!
Vai, dacă i-ar fi fost de ceruri dată
Cu bine, bietu, -ntoarcerea-napoi,
Ziceam că-l voi iubi, mai sus avîndu-l
Decît pe-oricare-aheu, și-aveam și gîndul
Aici în Argos să-i zidesc cetate
Și case mari să-i fac, și să-i strămut
Din Itaca și-averile-adunate
Și tot poporul lui! Și-am fi avut
Atunci noi doi și case-nvecinate
Și-atunci noi doi mai des ne-am fi văzut.
Și-atunci, nemaifiind ce să ne pună
Zăgaz în drum petrecerii-mpreună,
În pace-am fi trăit și-ntr-o unire,
Iubindu-ne frățește, pînă cînd
Cu nor ne-ar fi-nvălit obșteasca fire!
Dar poate însuși Dumnezeu, nevrînd
Să vadă-n lume-atîta fericire,
Privi cu ochii răi la noi, făcînd
Ca numai Odiseu, de care-mi pasă,
El singur, el, să n-aibă-ntors acasă! ”
Și-un plîns stîrnit-a-n toți cu ce spusese.
Plângea Elena, Telemac plângea,
Plângea și Menelau cu lacrimi dese.
Și ochi neplânși nici Pisistrat n-avea,
C-aminte de-Antiloc își adusese,
De cel ucis de fiul ce-l avea
Frumoasa Eos, dulce-a ceții fată.
La el gîndea, și-așa-ncepu deodată:
„Atride Menelau! Al meu părinte
Ne spune-acasă, ori de cîte ori
Vorbim de tine, cum c-ai fi cuminte
Mai mult decît oricare-alți muritori.
Ascultă-mi deci și cîteva cuvinte!
E jalnic lucru, negreșit, să mori
De-o moarte rea și plîng pe-un om atare
Și-aș vrea să-l plîngă toți și orișicare,
C-atîta parte-au muritorii, bieții,
Să-și tundă părul și să plîngă-n veci!
Așa murit-a-n floarea tinereții
Și frate-meu, și n-a fost între greci
Chiar cel mai rău. Tu-l știi din timpul vieții.
Eu nu l-am apucat trăind și deci
Eu nu știu, dar aud din vremi trecute
C-a fost și-n luptă bun și-n fugă iute. ”
Iar lui i-a zis Atride-atari cuvinte:
„Vorbești, iubite, drept și-așa cum știu
Vorbi acei născuți de mai-nainte
Și-au minte-n cap, de-a nu toca-n pustiu.
Dar ai, firește, -asemenea părinte!
Căci lesne poți cunoaște-oricînd un fiu
Din tați, cui Zevs le-a dat și-nsurătorii
Noroc frumos și buni din ea feciorii!
Așa i-a dat lui Nestor bătrînețe
Adînci și bune, și-i de-a vere plin,
Și-n jur copii frumoși cu firi istețe,
Iar veacul i se scurge-așa de lin.
Dar ștergeți, tineri, plînsul de pe fețe,
Și-acum să stăm de cină și de vin,
Și-n zori ce e de pus la cale-om pune
Și eu și Telemac, și ne vom spune. ”
Asfaliu deci aduse damigeana;
Și-astfel mîncau, poftindu-se-ntre ei.
Alt lucru însă născoci Ileana
Cea mîndră-n chip ca fericiții zei,
Căci puse-n vin prin cupe buruiana
Pe care dac-o guști cu vin ce-l bei,
Uiți și mînii și-amar și dor de casă
Și nici de-un fel de grijă nu-ți mai pasă!
Deci cînd o bei cu vin amestecată,
Să plîngi într-astă zi tu n-ai putea,
Chiar și de ți-ar muri iubitul tată
Și dulcea maică, nu, nici de-ai vedea
Că răii-ucid cu armă-nsîngerată
Pe-un frate-ori fiu al tău, de l-ai avea.
Atari vestite ierburi minunate
Avea Elena, și de mult ei date
De una Polidamna, de prin țara
Egiptului, că-n țara asta cresc
Nespus de multe ierburi cît e vara.
Acestea cînd le-amesteci, folosesc
La multe boli, dar multe-aduc amara
Pierire-n om; și toți cîți locuiesc
Acolo-s doftori de-orice boală crudă,
Că-l au pe Pèon toți egipții rudă.
Pe-aceasta deci punînd-o-n oluri pline,
A dat porunci să toarne-n cupe-apoi,
Și-așa-ncepu: „Să m-ascultați pe mine
Și tu bărbate-al meu, și-aceștia doi,
Băieți din oameni buni! Iar Zevs dă bine
Și rău, cum vrea, că-i unul peste noi!
Acum șezînd mîncați, iar eu voi spune,
Căci multe de-Odiseu știu lucruri bune!
Dar n-aș putea-nșira de-a rîndul toate
Și-ntreaga viață de viteaz a lui,
Căci nesfîrșit mi-ar fi, și nu se poate!
Dar numai asta una vreau s-o spui,
Din cîte mari a făptuit, nepoate,
Și-așa a fost, că însămi o văzui!
Deci, singur se răni cu răni cumplite,
Punînd pe el și haine zdrențuite,
Și-așa ca unul rău robit nevoii,
În chip de cerșetor trecut-a dar
Pe multe străzi prin tot orașul Troii
Și nimeni nici nu-l bănuia măcar.
Dar eu, cum cunoșteam pe toți eroii,
Vedeam că-i el, deși era murdar.
Și-l și-ntrebai, dar el cu multe-ascunsuri
Știa să-mi dea tot pe-alte căi răspunsuri.
Dac cînd l-am dus cu multă silă-n baie
Și cînd apoi cu untdelemn l-am uns
Și-am dat porunci să-l puie-ntr-alte straie,
El foarte mă jura să-l țiu ascuns,
Îmi spuse-apoi de taberile-ahae,
Ce gînduri au, ce lipsuri le-au ajuns.
Pe mulți troieni apoi sub spada-i puse
Și-n mal la greci destule știri le duse.
Troiencele bocind atunci urlară.
Dar eu mă bucuram, că m-a fost prins
Fierbinte dor să mă ren torc în țară.
Și foarte mă căiam, cu foc nestins,
Că Venus mă-ncurcase-n fapt-amară
Și-așa de-orbește-n mreje m-a cuprins:
Să-mi las și-averi și fata și palatul
Și-așa de bun și vrednic om, bărbatul! ”
Vorbi și Menelau, și-a zis cuvinte:
„Așa-i, nevastă, și e drept ce spui!
Eu foarte bine știu și gînd și minte
A multora eroi, că-i cunoscui,
Și multe țări vedeam eu mai-nainte!
Dar om ca Odiseu, cu firea lui,
Eu n-am văzut cu ochii mei pe altul,
Că mare suflet i-a mai dat Preanaltul!
Ce inimă-ndrăzneaț-avu ca leii
Și-n calul cel de lemn ce fuse scris
Să piarză Troia, cînd în el aheii,
Tot cei mai buni și tari ne-am fost închis!
Veniși și tu la cal, căci poate zeii
Spre-a da mărire Troiei te-au trimis;
Și nu erai tu singură, știi bine,
Era și Deifob cel bun cu tine.
Mult timp tu pipăiai pe cîmp rămasul
Și golul cal de pîndă, și-ncercai.
De trei ori deci l-ai ocolit cu pasul
Și mulți bărbați pe nume ne chemai,
Cu sunet prefăcut, luîndu-ți glasul
Al multora neveste de danai.

Gabriela Melinescu - Elena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De-ar fi fost, de-ar fi fost
să nu te cunosc niciodată,
balcon de aer plutitor
inimă în inimă suspendată.
Ce scuturi atârnă în vânt,
armele morților s-au întors singure-acasă,
stau ca un turn înclinat
de lumina care-l apasă.
Și nici de pământ nu-i cerut
nici de sfârșitul luminii,
mă ține un aer, pe care-l străpung
în inimă spinii.
Un aer ca un glob de piatră imens
pe care mișcarea încet să-l sfarme
de acest trup pe care-l simt crescând
să fie o casă de arme.

Generic feat Dan Ciotoi - Elena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mă uit pe fotografia ta
Simt cum mi se strânge inima
Cu ochii minții văd
Și nu pot să înțeleg.

Elena, tu ai plecat, eu am rămas doar să-ți duc dorul
Mi-apari în vis și nici nu știi că-mi tulburi somnul
Și-aș da orice ca să te văd o clipă doar
Nu-ți cer prea mult, măcar atât.

Leni, tu ai plecat, eu am rămas doar să-ți duc dorul
Mi-apari în vis și nici nu știi că-mi tulburi somnul
Și-aș da orice ca să te văd o clipă doar
Nu-ți cer prea mult, măcar atât.

Gândurile mele rătăcesc
Și-aș dori atunci să-ți vorbesc
Tu mă privești râzând
Și-adorm cu tine în gând.

Elena, tu ai plecat, eu am rămas doar să-ți duc dorul
Mi-apari în vis și nici nu știi că-mi tulburi somnul
Și-aș da orice ca să te văd o clipă doar
Nu-ți cer prea mult, măcar atât.

Leni, tu ai plecat, eu am rămas doar să-ți duc dorul
Mi-apari în vis și nici nu știi că-mi tulburi somnul
Și-aș da orice ca să te văd o clipă doar
Nu-ți cer prea mult, măcar atât.

Noaptea-ncet coboară-n geamul meu
Și parcă aud atunci numele tău
Te strigă neîncetat
Un suflet neîmpăcat.

Elena, tu ai plecat, eu am rămas doar să-ți duc dorul
Mi-apari în vis și nici nu știi că-mi tulburi somnul
Și-aș da orice ca să te văd o clipă doar
Nu-ți cer prea mult, măcar atât.

Leni, tu ai plecat, eu am rămas doar să-ți duc dorul
Mi-apari în vis și nici nu știi că-mi tulburi somnul
Și-aș da orice ca să te văd o clipă doar
Nu-ți cer prea mult, măcar atât.

Giorgios Seferis - Elena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Privighetorile nu te lasă să dormi la Platres.
Privighetoare timidă, în răsufletul frunzelor,
tu care dăruiești răcoarea sonoră a crângurilor
despărțitelor trupuri și sufletelor
ale celor ce știu că nicicând nu se vor întoarce.
Voce oarbă, care pipăi în memoria întunecată
pași și gesturi – n-am curajul să spun săruturi –
și-nfruntarea amară a captivei exagerate.

Unde e adevărul?
Am fost și eu, într-un război, arcaș:
destinu-mi, al unuia ce n-a găsit ținta.

La Troia, nimic – un simulacru.
Așa au vrut zeii.
Și Paris se culca cu o umbră ce-i părea
făptură aievea;
și noi ne masacram pentru Elena, zece ani.
Mare durere se abătuse peste Elada.
Atâtea trupuri jertfite
fălcilor mării și fălcilor pământului;
atâtea suflete
sortite pietrelor de moară, ca grâul.
Și fluviile se umflau cu noroi însângerat
pentru o vibrare de in, un nor,
un zbor de fluturi, un puf de lebădă,
o cămașă goală – pentru Elena.
Și fratele meu?
Privighetoare, privighetoare,
ce este zeu? Și ce ne-zeu? Și ce-i separă?
„Privighetorile nu te lasă să dormi la Platres.”
Pasăre-nlăcrămată,
în Ciprul sărutat de valuri
și sortit să-mi aducă aminte de patrie,
iată acostez cu această poveste,
dacă-i adevărat că aceasta e o poveste,
dacă-i adevărat că oamenii nu vor mai prinde
vechea momeală a zeilor;
dacă este adevărat că după atâta vreme un alt Teucru
sau Ayax sau Priam sau Hecuba
sau vreun necunoscut anonim care totuși
a văzut un Scamandru acoperit de cadavre,
nu va avea destinul de a primi mesageri
veniți să comunice că atâte suferință,
atâta viață s-a cheltuit în van
pentru-o cămașă goală, pentru-o Elenă.

Odisseas Elytis - Elena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor
Cuvinte cu o singură destinație: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul
nu ține seama de noi
Spre cine vom întoarce privirile acum când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliștile noastre
Și suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri pustii de singuri
încercuiți de imaginile morții tale.
Cu fruntea- fereastră veghem suferința
cea nouă
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exiști
cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua
până la capăt
Să te-nveșmânte de aproape cum te-nveșmântă de departe
speranța noastră
Cât timp există-n altă parte
Câmpia verde pentru visul tău solar
Pentru a depune mărturie
Nu-i moartea pe care o vom înfrunta
Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă
Un sentiment confuz
Aburul pământului umed în sufletele noastre
care încet-încet se depărtează
Și când nu-i mâna ta-n mâinile noastre
Și când nu-i sângele nostru-n venele visului tău
Lumina pe cerul deschis
Și muzica-n adâncul nostru, o! melancolică
Trecătoare cât vom mai fi pe lume
Aerul umed e ceasul toamnei de adio
Reazemul amar al brațului căzut în amintire
Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărți
de lumină
În spatele ferestrei care privește spre
mâhnire
Care nu vede nimic
Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără
Bătaie a pendulei în zid
Pentru că de pe acum a devenit
Poezie vers cu alt vers ecou paralel
cu ploaia lacrimi și cuvinte
Cuvinte nu asemenea celorlalte însă și acestea cu o singură
destinație: Tu!

She&elena - 700 Km

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Aha, da
700 km ne despart
Nu contează câți sunt.
Într-o după-amiaza atât de normală
Ascultând povestea noastră
Spuneai că mă iubești și ai rupt schemele
Am început să simt ceva ciudat, dar sincer
M-am înșelat cu prietenia ta, de fapt era un te iubesc
Ceea ce simt e așa de frumos ca și tine
Ești așa specială că îmi transformi umbra în lumină
Uite, în ochii tăi strălucește o stea
Visez să fiu prințul prințesei mele.
Și vocea ta o simt, în visele mele mereu vei fi.
Încă o zi te aștept așezat în fața vocii tale, o zi te mai iubesc fără să te văd încă, o zi mă mai uit pe hartă, la distanța de la casa mea la a ta, o zi sper ca nimic să nu o influențeze
În fiecare moment mă gândesc cum va fi călătoria mea, lipsesc foarte puține zile până să-ți văd fața, nu-mi explic de ce te iubesc așa de mult fiind așa departe, dar simt că te ating, poate e doar o reflecție.
Și nu mai pot, am nevoie de prietenia ta.
Desde Crevillente a Cadiz și viceversa, trebuie să te văd Elena, speranța e imensă, știu că ești specială
Vocea ta mă face să zbor, să ies din acest labirint, când mobilul meu sună mă bucur, știu că e Elena
Când mobilul meu sună îmi trec toate supărările mele
Ca tine nici una, pentru tine luna, ca tine nici îngerii nu cântă.
Eu te iubesc și fără tine nu știu să merg

Shé feat Y - Elena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Băiatul: Ahaaa gata, 700 de kilometri ne despart, nu contează câți sunt. O după-amiază normală, ascultam subiectul nostru, spuneai că mă iubești dar ai împărțit schema, am început să simt ceva ciudat dar sincer am greșit în legătură cu prietenia ta, în realitate de nu te-aș iubi. Acest lucru care îl simt este la fel de frumos ca tine, ești atât de specială că transformi umbra mea în lumină. M-am uitat în ochii tăi, strălucea o stea, visam să fiu prințul tău și tu prințesa mea.
Vocea fetei: Și vocea ta o simt, ești mereu în visele mele.
Băiatul: Încă o zi, te aștept stând în fața vocii tale, încă o zi, te iubesc fără să te văd, încă o zi, mă uit pe hartă și distanța dintre casa mea și a ta, încă o zi, sper să nu influențeze ceva, în tot timpul mă gândesc cum va fi venirea mea, mai este puțin până îți voi vedea fața. Nu-mi explic de ce te iubesc fiind așa de departe, simt că te ating, chiar dacă este reflecția ta.
Vocea fetei: Nu mai pot, am nevoie de prietenia ta.
Băiatul: De Crevillente la Cadiz și invers trebuie să te văd, Elena, așteptarea se face imensă, știu că ești specială, am încredere în instinctul meu, vocea ta mă face să zbor, ies din acel labirint, când sună telefonul meu mă bucur că este Elena, când sună telefonul meu îmi trec supărările, ca tine niciuna, și pentru tine mii de luni, ca tine, nici îngerii nu cântă, rece ca nelămuririle.
Vocea fetei: Eu te iubesc și fără tiine nu știu să merg.
Băiatul: Prea multe cuvinte când sunt atâtea sentimente, lipsesc săruturi și mângâieri, atâta iubire în puțin timp, eram aproape să te pierd, și fără să te văd am suferit, am fost cu tine în visele mele, m-am trezit și te-am pierdut. Și este pentru că te iubesc, doar m-am lăsat dus de val, și mor dacă nu te văd, nu știu ce ar fi cu mine, ai transformat prietenia în iubire, moartea în viață, de la nimic ai făcut tot, tot ceea ce eu am vrut.
Vocea fetei: Și dacă tu nu ești, eu nu pot respira. Pentru fiecare zi în care nu suntem împreună și toată acea distanță care ne desparte, mi-ar plăcea să pot să-ți șoptesc cât suferă pentru tine sufletul meu, doar visul strălucea în cerul imens pentru a te vedea în fiecare dimineață, dăruindu-ți strălucirea mea, când se întunecă vreau să fiu steaua privirii tale.
Băiatul: Și vocea ta o simt, ești mereu în visele mele.
Vocea fetei: Vreau să fiu prințesa visurilor tale, singura care intră în inima ta, să închid distanța care mi-o mănâncă focul, niciodată să nu-mi ia această pasiune. Mi-ar plăcea să fiu porumbelul care merge foarte aproape la geamul tău să știu că mereu ești lângă mine pentru că atâția kilometri mă omoară.
Băiatul: Nu mai pot, am nevoie de prietenia ta.
Vocea fetei: Și gândind că acum un moment eram prieteni uniți de muzica unei melodii, acum înțeleg că acela este destinul nostru, ți-o spun cu literele inimii mele. Amintindu-mi de tine mă face să plâng, visând cu buzele tale și fără să le pot săruta, știi că este sincer și nu mint cuvintele mele, vreau să mă trezesc cu tine toate diminețile.
Băiatul: Eu te iubesc și fără tine nu pot să merg.
Vocea fetei: Aș vrea să fiu un nor să mi-l ia pe „te iubesc” și să-l facă lacrimi precum ploaia la balconul tău în liniște, furându-ți mii de dorințe și să fac din ele dreptate pierdută. Dacă aș putea să iau mâna ta, fără frică de a te pierde din nou, dacă aș putea să te strâng în brațele mele știind că nu vei pleca din noi.
Băiatul: Și dacă tu nu ești, eu nu pot respira.

Ian Raiburg - Elena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

E un cântec de sus,
Alte cântece nu-s, Elena.
E un cânt pe pământ dintr-un singur cuvânt, Elena.
E un singur mister, altul nu e sub cer, Elena.
Un mister luminos ce se cheamă frumos, Elena.
Elena, floare juvaier,
Cu ochi coborâtori din cer,
Chiar azi părinților te cer, amor, mister.
Elena, floare juvaier, cu ochi coborâtori din cer,
Chiar azi părinților te cer, amor, mister.

Roza care ți-am dat și izvorul curat, Elena,
Dragul soare ceresc, toate așa se numesc, Elena.
Cuibul care am zidit, grâul ce-a răsărit, Elena,
Maica ce ne iubesc, toate așa se numesc, Elena.

Elena, floare juvaier,
Cu ochi coborâtori din cer,
Chiar azi părinților tăceri, amor, mister.
Elena, floare juvaier, cu ochi coborâtori din cer,
Chiar azi părinților tăceri, amor, mister.

Elena, floare juvaier,
Cu ochi coborâtori din cer,
Chiar azi părinților tăceri, amor, mister.
Elena, floare juvaier, cu ochi coborâtori din cer,
Chiar azi părinților tăceri, amor, mister

Iannis Ritsos - Elena - Această Piatră O Cercetez

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Această piatră o cercetez acum noaptea, ore-n șir –
neagră, fără răsfrângeri – ea crește, crește, se umple
de ape negre – apele cresc, se înalță, mă scufund
nu spre adâncul de jos, ci înspre un adânc de sus; de acolo
zăresc jos odaia mea, pe mine însămi, dulapul, slujnicele
certându-se mut; văd una urcată
pe un scăunel, ștergând cu o expresie aspră, răzbunătoare
geamul de pe fotografia Ledei; văd cârpa lăsând
o dâră de praf din bule mărunte de aer ce urcă și se sparg
cu un murmur tăcut în jurul gleznelor sau genunchilor mei.
Yannis Ritsos – Întoarcerea Atrizilor