Civilizație – Versuri.pro

Costel Zăgan - Fir-Ar Să Fie De Civilizație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Domnule maior acuma iar
mă tratezi ca militar
însă boala asta-i deasă
din mine nu vrea să iasă.
Ești mata cică expert
însă oul fiert e fiert
nu mai face niciun pui
în ograda nimănui.
Domnule maior ceva-ceva
are dracu-n treaba mea
și să vezi că nu mi-e frică
îi donez o rămurică.
Domnule maior viața-i butoi
plin cu pulberea din noi.

John Keats - Nilului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O, fiu de munte antic, african,
Stăpân de piramide, crocodili..
Te credem rodnic, dar cu ochi umili
Privim deșertul care ţi-e dușman:
Al negrilor prin veacuri suveran
Oare-i prostești cu anii tăi fertili
Pe cei ce te cinstesc trudind docili
De la Cairo până la Decan?
Să mă înșel ar fi de preferat;
Doar ignoranţa poate devasta
Tot ce-i în jur. Tu însă ai udat
Ca râurile noastre valea ta,
Și-ai insule, în soare te-ai scăldat,
Și fericit din mare vei gusta.

Mario Vargas Llosa - Poți Fi Oare Elvețian

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

E oare atât de îngrozitor să fii elvețian? Citind câțiva autori contemporani din această țară, s-ar părea că nu există coșmar mai sinistru ca civilizația. Să fii prosper, bine educat și liber pare a fi ceva care plictisește de moarte. Prețul plătit pentru asemenea privilegii este monotonia existenței, conformismul endemic, pierderea fanteziei, moartea aventurii și formalizarea emoțiilor și a sentimentelor, relațiile dintre oameni fiind reduse la gesturi și cuvinte banale, lipsite de substanță.
Poate că așa stau lucrurile. Poate că progresul material și dezvoltarea politică, pe care atâtea popoare sărace și reprimate le privesc ca pe un model, au un aspect deprimant. Toate acestea le putem demonstra, firește, aruncând o privire în timp: orice stadiu al progresului uman atrage după sine noi forme de frustrare și nefericire pentru specie, diferite de cele pe care le-a cunoscut înainte și, ca atare, noi motive de nonconformism și de a avea o viață mai bună. Asta nu înseamnă că nu există ceea ce numim „progres”, că „civilizația” este o fraudă, dar aceste noțiuni nu se traduc neapărat în forme desăvârșite și perfecte de existență. Ambele sunt provizorii și relative și au valoare mai ales ca termeni de comparație. Oricât de avansată și de admirabilă ar fi o societate, vor exista nemulțumiri în ea, iar dacă n-ar fi așa, ele ar trebui provocate, chiar și într-un mod artificial, pentru sănătatea viitoare a acelui popor. Dar progresul există: e mai bine să mori de plictiseală fiind elvețian, decât să pieri de foame în Etiopia ori torturat, într-o dictatură din lumea a treia.
Dar mai ales e important ca oamenii ce luptă ca țările lor să aibă într-o bună zi nivelul de dezvoltare al unei Elveții să cunoască greșelile pe care le pot face, pentru a le evita sau, cel puțin, pentru a le atenua. Iar pentru a cunoaște acest pericol, literatura se dovedește într-adevăr utilă, fiind o activitate ce demonstrează spiritul de contradicție al omului, refuzul lui de a se mulțumi cu ceea ce a obținut. Acestei insatisfacții – ce-l însoțește pe occidental asemeni unei umbre din antichitatea greacă – îi datorează cultura stadiul actual, dar și faptului că cetățenii care, treptat, deveneau mai puțin săraci, mai culți și mai liberi, nu erau totuși mai fericiți.
Aceasta este problematica pe care o regăsim în romanul „Eu nu sunt Stiller” și nu ne miră faptul că a avut un succes răsunător în Europa și în Statele Unite la apariția lui, în 1954. Cartea lui Max Frisch, chiar dacă vorbește despre Elveția, abordează o temă ce privește îndeaproape toate societățile liberale dezvoltate. Întrebarea se poate formula foarte simplu: cine e vinovat, în asemenea țări, de faptul că fericirea este imposibilă; indivizii sau societatea în general? Nu e o întrebare academică. Să vezi dacă dezvoltarea materială și politică a Occidentului este incompatibilă cu viețile individuale, intense și bogate, capabile să satisfacă preocupările cele mai intime și dorința de împlinire și originalitate ce-i însuflețește pe oameni (pe cei mai mulți dintre ei), înseamnă să afli dacă civilizația democratică nu duce totodată la uniformizare și la distrugerea individului, aidoma acelor societăți închise și organizate sub rigidul patronaj al unui ideal colectivist.
Anatol Stiller, sculptor din Zürich care a luptat în brigăzile internaționale în războiul din Spania (unde a fost protagonistul unui episod umilitor fiindcă nu îndrăznise să tragă atunci când trebuise s-o facă), pradă unui impuls confuz, fuge într-o bună zi de nevastă, de vocație, de țară și chiar de numele său. Hoinărește prin Statele Unite și prin Mexic și aproape șapte ani mai târziu își face din nou apariția în Elveția cu un pașaport nord-american, sub numele de Sam White. Aici este reținut de poliție, fiindcă i se bănuiește adevărata identitate și pentru a se stabili dacă a participat la o acțiune criminală, la așa-zisul „caz Smyrnov”.
Romanul este alcătuit din caietele pe care le scrie Stiller în închisoare în timp ce se investighează cazul său și dintr-un epilog redactat de procurorul Rolf, a cărui soție, Sibylle, fusese amanta sculptorului, puțin înainte de misterioasa-i dispariție.
Într-o bună parte din povestire, nedumerirea conferă tensiune acțiunii: este Stiller domnul White, așa cum pretinde poliția, sau este vorba de o absurdă neînțelegere, după cum afirmă cel arestat? Îndoiala este alimentată de contradicții obiective și, mai ales, de categorica convingere cu care autorul caietelor neagă faptul că el ar fi Stiller. Mai târziu însă, când după propria-i mărturie, adevărul iese la iveală, fiind evident că Stiller și White e una și aceeași persoană, o altă nedumerire ia locul celei dintâi, menținând viu interesul cititorului. Ce se întâmplă cu sculptorul? De ce fuge de el însuși și-și respinge trecutul și numele cu această oarbă încăpățânare? E oare fuga aceasta dictată de remușcare, fiind un mod inconștient de a fugi de responsabilitatea pe care o are în eșecul relației sale sentimentale cu Julika? Sau e ceva mai abstract și mai complex: respingerea unei culturi, a unui fel de a fi și de a trăi, care a fost dintotdeauna incompatibil pentru Stiller cu deplina afirmare a existenței sale?
Spre deosebire de prima nedumerire, romanul nu rezolvă acest al doilea mister: sarcina aceasta îi revine cititorului. Cartea se mulțumește să-i ofere un material abundent și eterogen, cu episoade și situații din viața lui Stiller, astfel încât, confruntându-le și studiindu-le, fiecare să tragă concluziile ce se impun. Iar documentarea aceasta existențială este atât de densă și de subtilă încât, într-adevăr, concluziile ce se pot trage în privința lui Stiller sunt foarte diverse. De la aspectul patologic, un simplu caz de schizofrenie, până la o metafizică a culturii, un refuz alegoric de „a fi elvețian” până la imposibilitatea asumării condiției umane – fiind elvețian – în toate accepțiile ei diverse și multiple.
Ce detestă Stiller în lumea lui din Zürich? Faptul că totul este atât de curat și de ordonat și că viața este pentru compatrioții săi o rutină previzibilă, din care au fost excluse excesele și grandoarea. Compatrioții săi au numit mediocritatea „cumpătare” și, cum au renunțat la „îndrăzneală”, și-au pierdut cu timpul spiritualitatea, murind încetul cu încetul și golindu-se de forța vitală: „Atmosfera elvețiană n-are viață, n-are spirit, în sensul că omul își pierde spiritualitatea, nemaiaspirând la perfecțiune”. Nici măcar libertatea cu care se laudă elvețienii nu i se mai pare reală, întrucât conformismul a eliminat din viețile lor „pericolul îndoielii”, iar această atitudine reprezintă pentru sculptor prototipul lipsei de libertate.
În această atmosferă de „suficiență opresivă”, tot ce implică un risc sau o ruptură în formele prestabilite ale existenței tinde să fie reprimat sau evitat și de aceea mediocritatea disimulată în bunăstarea materială pătrunde și în relațiile umane, sărăcindu-le și frustrându-le, după cum dovedesc cele două povești de dragoste – dacă pot fi astfel numite – ce apar în roman: cea dintre Julika si Stiller și cea dintre Rolf si Sibylle.
În ciuda izbucnirilor și acceselor nonconformiste ale sculptorului, conflictele sale conjugale cu Julika, frumoasa balerină bolnavă de tuberculoză, pe care o face să sufere și o chinuie înainte de a o părăsi – spre a reveni apoi la ea când se-ntoarce în Elveția – sunt tipic burgheze (și oarecum plicticoase). Nu-i deloc clar ce îi reproșează Stiller delicatei și răbdătoarei Julika. Poate delicatețea și răbdarea? Faptul că se resemnează să fie ceea ce e și să aibă ceea ce are, că „nu iubește imposibilul” după concepția lui Goethe, pe care el și-ar dori s-o transforme în normă de conduită? Sau poate e teama de a se vedea târât de ea spre viața convențională, spre aura mediocritas a concetățenilor săi, cea care-l face pe Stiller să-i repugne această femeie pe care, pe de altă parte, o iubește cu siguranță. Odată revenit în țară și la identitatea sa, Stiller încearcă să reconstituie acea iubire frustrată, dar este prea târziu, și o moarte banală – de foileton – pune capăt încercării sale.
Povestea sentimentală dintre procurorul Rolf și soția lui, Sibylle, relatată din prisma aventurii lui Stiller, este poate episodul cel mai reușit din carte, reflectând cel mai bine sentimentul de înstrăinare în iubire, datorat civilizației moderne. Iată cea mai mare acuzație din romanul „Eu nu sunt Stiller”.
Tineri, culți, lipsiți de prejudecăți, soții au decis ca mariajul lor să fie o relație deschisă și fără obligații, fiecare urmând să-și păstreze independența și libertatea. Frumoasa teorie – ca de obicei – nu reușește să funcționeze și în practică. Când Sibylle are un amant (Stiller), Rolf este foarte afectat. Poate că atunci descoperă, pentru prima oară, că-și iubește și își dorește nevasta. Iar aventura acesteia cu sculptorul creează impresia unei strategii instinctive a Sibyllei de a provoca dragostea lui Rolf, sau, cu alte cuvinte, de a o însufleți, de a o aprinde și a o salva de la rutină. Există toate condițiile pentru ca acest cuplu, în care cei doi se iubesc în fond, să existe pe deplin de acum înainte, și de aici să rezulte o relație intensă din care amândoi să se îmbogățească reciproc. Dar asta e imposibil fiindcă nici unul nu se poate desprinde de bunele maniere cumpătate și reci, care au ajuns să fie, pentru amândoi, un fel de a doua natură. Formali chiar si-n lipsa de formalitate pe care au vrut s-o includă în căsnicia lor, Rolf și Sibylle se despart până la urmă. Mai târziu se împacă și, într-un anumit fel, ajung să fie fericiți, dar într-un mod pasiv și resemnat – formal – care îl îngrozește pe Stiller.
Descoperim la sculptor un substrat romantic – iubește imposibilul – care-l condamnă la nefericire. Lamartine, comentând „Mizerabilii” lui Victor Hugo, scria că răul cel mai mare care i se putea întâmpla unui popor era acela de a contracta „pasiunea imposibilului”. Aceasta este și pentru indivizi o boală riscantă. Trebuie să spunem totuși că ea n-a cauzat doar multă suferință, ci a creat și cele mai grozave realizări ale spiritului uman, capodoperele artei și ale gândirii, marile descoperiri științifice și – lucrul cel mai important – noțiunea și practica libertății.”Să iubești imposibilul” face parte din natura omului, ființă tragică dotată cu dorință și imaginație, de-a pururi tentată să spargă limitele și să atingă ceea ce nu există și nu posedă.
Poate că ceea ce-l determină pe Anatol Stiller să plece, căutând ceea ce intuiește a fi o garanție de plenitudine, față de imperfecțiunile țării sale, sunt aventura și exotismul. În anii săi de exil voluntar, pare să fi dus o existență hoinară și primordială, în Statele Unite și Mexic, jurnalele sale vorbind despre această perioadă. Sunt evocări pline de o anumită melancolie care, adesea, ating un înalt nivel artistic, ca frumoasa descriere a grădinilor din Xochimilco sau a pieței din Amecameca ori ziua morților la Janitzio sau relatarea plină de farmec a apariției unui vulcan pe plantația de tutun din Paricutin unde Stiller – sau mai degrabă fantoma lui – lucra ca zilier.
A găsit oare sculptorul care fugea de teribila civilizație urbană occidentală intensitatea vieții pe care o căuta, trăind într-o manieră primitivă în pădurile din Oregon ori împărtășind mizeria și exploatarea țăranilor mexicani? Mărturia lui este vagă, dar ironia și sarcasmul care se ivesc adesea în aceste amintiri par să indice un răspuns negativ. Chiar dacă n-o spune, ai impresia că la întoarcerea din peregrinaj, Stiller a înțeles acest crunt adevăr: viața reală nu va fi niciodată la înălțimea viselor oamenilor, deci nemulțumirea care l-a făcut să dispară nu poate fi nicicând satisfăcută.
Excepție face, firește, planul imaginar, al ficțiunii. Într-adevăr, aici oamenii își pot satisface – în mod inofensiv – vocația prin exces, prin închipuirea unor existențe ieșite din comun, prin drame și apocalips. Se pare că asta învață Stiller în închisoarea preventivă în care-l închid autoritățile în timp ce-i verifică identitatea. Pe îngăduitorul Knobel, gardianul lui, îl amuză și-l înfioară cu așa-zisele crime comise și cu diverse anecdote, pline de grație si culoare, ce se dovedesc însă a fi false sau înșelătoare. Sunt pagini plăcute la lectură datorită umorului și soțiilor întâlnite, efectul fiind aproape un balsam, într-o carte care, în ansamblul ei, e saturată de mișcări lente și sumbru pesimism.
De altfel, simpla existență a unei cărți ca „Eu nu sunt Stiller” contrazice teza pe care aceasta o propune. Teribila civilizație a țării în care se desfășoară acțiunea pare să nu distrugă într-atât spiritul critic și să nu generalizeze conformismul creat, dacă în sânul ei se ivesc adversari atât de severi ca Max Frisch și proteste atât de dure precum cele din acest roman.
Nu trebuie să ne pierdem, deci, speranța: cu puțin noroc, limbul elvețian va ajunge poate, într-o bună zi, să fie infernul atât de dorit de oameni ca Anatol Stiller.
„Adevărul minciunilor”

Mahmoud Darwish - Penultimul Discurs al Unei Piei Roșii Către Omul Alb

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Va trebui să treacă mult timp,
înainte ca prezentul nostru să devină istorie,
la fel ca și noi;
Vom înfrunta marșurile lungi,
dar mai întâi de toate
vom apăra copacii pe care-i folosim,
vom apăra cupola nopții și luna atârnândă peste colibele noastre;
Vom apăra căprioara sprintenă
și-argila strachinelor noastre,
și penele de vultur înaripând ultimele noastre cântece vom apăra,
chiar dacă-n curând îți vei construi lumea pe osemintele noastre
și vei pava așezămintele sacre,
pentru a deschide o rampă către lună;
Aceasta-i epoca industrială,
epoca cărbunelui;
Fosilele pentru a-ți potoli setea de vinuri bune sunt cei morți și așezările noastre;
Morții și buldozerele,
morții și spitalele…
Aveți monitoare radar pentru a capta morții
ce părăsesc viața asta de mai multe ori,
pentru a captura morții umblând după moarte,
morții care hrănesc bestia civilizației;
Morții care se duc pentru a duce pământul,
după ce relicvele lor vor fi dispărut;
Unde, o, stăpâne alb, îi duci pe oamenii mei.. și pe-ai tăi?.

Morbid feat Dj Under - Ghid de Supraviețuire în Civilizație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ghid de supraviețuire!
Civilizația poate fi un mediu neprimitor
Nu recomand vizitarea ei de către amatori
Dar uneori această nu poate fi evitată
Așa că hai să-ți zic cum poți să scapi cu mintea nespălată:
Primul pas în față, primul pas nu-i mereu dreptul
Și ține piept celor ce-ți țin în față pieptul
O să fii tras în spate, sau în țeapă, depinde
De cine și ce fel de cursă ți se întinde.
Popularismul e înlocuit de poponarism
Azi coloniile conduc prin imperialism
Marxismu-i capitalism, ce paradox
E că atunci când un program antidrog bagă cox.
Compatrioții mei aici luptă pentru slăvi
„Slavă Ucraina”-i o rușine, p***a mea de sclavi!
Pupați în pulă jidanu’, el e actorul principal
Voi: recuzită fără credite de final!
Identitatea stă și-n cărți ce nu au CNP
Nu lăsa cultul culturii să-ți ia mințile!
Înghite-le balivernele
Bagă doză de mass-media, să-ți astupi pupilele!
Azi lui Pinocchio îi crește contul, nu nasul
Când ăștia bat recorduri, noi batem pe loc pasul
Suna-v-ar ceasul, că-i Rolex, sau pe baterii
Băi, cioara, îți doresc colivă sau colivii!
În continuare se cere seceră și ciocan
Nu vreau să fiu țăran în satul vostru global!
Vă iau morții-n pulă, ăsta-i serviciul mortuar
Mă identific drept călău, autorizat legal.
Consumu-i de legea SUA, predicatorul
Când, vezi tu, bun nu e bun, când Vestu-i producătorul
De-aia țin sonorul, până nu-i prea târziu
Și se prind fraierii ăștia că-i pe bune ce scriu!
Cum îndrăznești să tratezi o p***ă că pe-o p***ă
Și să fii feminină în loc de feministă?
Astea vor dreptul să ucidă fără vină
Dacă avortul e legal, Holocaustul de ce e crimă?
Veriga slabă trebuie ținută-n lanțuri
Urmează să săpăm al treilea rând în șanțuri
Singurul virus de care să ți fie teamă
E cel al băieților infectați cu hormoni de damă!
Cuvântul-i lamă, ilegal să-l scoți din teacă
Dacă taie prea bine, ăstora n-o să le placă
Și o să te facă să abandonezi tot în ce crezi
Votând vreo lege să te lege, soarele să nu-l mai vezi.
Asta-i nu-i ghid de supraviețuire, c-am realizat
Că-n șahul vieții, regii scapă, și pionii-și iau mat.
Ce ai ascultat e doar un semnal de alarmă
Nu uita, obuzele lor te-ajung în orice cazarmă!

Cosmin 13 - Civilizație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Acolo afară, te fac să crezi că asta e progres
Și acesta este mers
Acolo afară, se detonează bombe
Și aruncă soldați în catacombe
Acolo afară, război e mândrie
Și pacea e văzută ca mânie
Acolo afară, se face terorism în tv
Și explodează în minți
Dacă Iisus ar fi viu, ar fi o stafie
Zdruncinat de Kalaș, răstignit pe fașie
Ajungem la un stadiu în care ne ucidem pentru o hârtie
Fel de fel de imagini la televizor
Fac din lumea asta un abator
Deocamdată
Frigul dărâmă un zid și războiul rece nu s-a terminat niciodată.
Ce s-a-ntâmplat cu noi
Ce s-a-ntâmplat cu noi
Ce s-a-ntâmplat cu noi
Implicați mereu în acest război
Politica este doar a 2-a cauză
Statul joacă fără nici o pauză
Apoi această lume deseori întrece filmele de groază.
Acolo afară, se trimit avioane
În pentagoane și clădiri
Acolo afară, zi de zi
Atentate către omenire la știri
Acolo afară, mass media provoacă teroare
Și îi dă mare amploare
Acolo afară, e o logică ce eu
N-am tupeu să trăiesc, nu
Că știi, deseori, n-am cum să mă-ncred
S-au inventat multe arme în Belle Epoque
Am încercat să dau mâna cu acest sistem
M-am ars c-am aflat că nu-i deloc un joc
Luna pare așa de scumpă,
Fără bariere, așa de departe
Fără atmosferă, la fel ca Marte
Așa de perfectă
Acolo niciun divin.
Refren.
Trăind în minciuni ce ascund adevăruri amare
Instituțiile îndoctrinează cu altă realitate
Și vor să ne dezbine
Și nu e de ajuns, o mai facem și noi, probabil nu-i bine
Am ajuns să venerăm munca
Nobilizând interese bancare, atuncia
Suntem siguri căutând un dumnezeu
Știind că nu apare, venerat ca un trofeu.
Refren
Acolo afară, te fac să crezi că asta e progres
Și acesta este mers
Acolo afară, se detonează bombe
Și aruncă soldați în catacombe
Acolo afară, război e mândrie
Și pacea e văzută ca mânie
Acolo afară, se face terorism în tv
Și explodează în minți
Dacă Iisus ar fi viu, ar fi o stafie
Zdruncinat de Kalaș, răstignit pe fașie
Ajungem la un stadiu în care ne ucidem pentru o hârtie
Fel de fel de imagini la televizor
Fac din lumea asta un abator
Deocamdată
Frigul dărâmă un zid și războiul rece nu s-a terminat niciodată.
Ce s-a-ntâmplat cu noi
Ce s-a-ntâmplat cu noi
Ce s-a-ntâmplat cu noi
Implicați mereu în acest război
Politica este doar a 2-a cauză
Statul joacă fără nici o pauză
Apoi această lume deseori întrece filmele de groază.
Acolo afară, se trimit avioane
În pentagoane și clădiri
Acolo afară, zi de zi
Atentate către omenire la știri
Acolo afară, mass media provoacă teroare
Și îi dă mare amploare
Acolo afară, e o logică ce eu
N-am tupeu să trăiesc, nu
Că știi, deseori, n-am cum să mă-ncred
S-au inventat multe arme în Belle Epoque
Am încercat să dau mâna cu acest sistem
M-am ars c-am aflat că nu-i deloc un joc
Luna pare așa de scumpă,
Fără bariere, așa de departe
Fără atmosferă, la fel ca Marte
Așa de perfectă
Acolo niciun divin.
Refren.
Trăind în minciuni ce ascund adevăruri amare
Instituțiile îndoctrinează cu altă realitate
Și vor să ne dezbine
Și nu e de ajuns, o mai facem și noi, probabil nu-i bine
Am ajuns să venerăm munca
Nobilizând interese bancare, atuncia
Suntem siguri căutând un dumnezeu
Știind că nu apare, venerat ca un trofeu.

Rimma Kazakova - Caii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nechează caii.
În vecinătatea trenurilor,
a clădirilor înalte, a podurilor dantelate –
ca o stranie ironie
nechează caii.
Țipă răgușit locomotivele,
zboară avioanele argintii,
unde lângă nori tot le va ajunge
nechezatul cailor.
Mă culc și-mi atârn
rufăria de nylon, scânteietoare,
dar din relonul și rolanul meu
nechează caii.
Văd arcul masiv al mongolilor
și vechiul plug și tăcuta luncă a lui Bejin.
Din adânc, de la începutul începuturilor,
nechează caii.
Un dor de ducă aș vrea să mă cuprindă
la nechezatul calului tânăr.
Asemenea cerului în râu, se răsfrânge în mine ecoul:
nechează caii.
Secolul 20,
ești, totuși, mai înțelept..
Privește, rezolvă, dar nu speria caii.
Fie ca, sub mantaua ta de postav,
tot mai îndărătnici
să necheze caii.
Veseli,
până la burtă în negară,
pe câmpii, pretutindeni unde sunt drumuri și vântul adie,
pe șleaul timpului, ca pe-o icoană –
să necheze caii.

Petre Stoica - Civilizație Originală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cizma de cauciuc numărul 50 / care mi-a strivit mașina de scris / mărșăluiește glorioasă ... →

Erich Kästner - Evoluția Omenirii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cândva, indivizii stăteau în copaci
păroși, cu priviri ucigașe.
Din junglă apoi au ieșit și dibaci
pavat-au pământul, clădit-au în draci
căsoaie cu zeci de etaje.
De purici s-au purificat. În salon
au azi încălzire centrală.
Și stau toată ziua la telefon..
Domnește, de altfel, același bonton
ca-n junglă, cândva-n pielea goală.
Ei radioaud și teleprivesc
și lumea întreagă-i prezentă.
Se spală pe dinți, la modă tușesc.
Pământu-i un prea instruit corp ceresc
cu multă apă curentă.
Prin țevi își trimit scrisori, timp record
vânează microbi și-i cultivă
Dotează natura cu supremul confort
spre cer zboară drept și în cosmicul port
stau zile-n capsula captivă.
Și ce mai rămîne din ce-au mistuit
preiau și transformă în vată.
Incestul nu-i doare. Atomu-l divid;
Prin studii de stil, știu amănunțit
că Cezar avea talpa plată.
Și-așa, când cu gândul, când prin cuvânt
progresul în lume-l creară.
Dar totuși, de-aceasta abstracție făcând
priviți la lumină, în fond, totuși sunt
maimuțele de-odinioară.

Eugen Jebeleanu - Civilizație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O crâșmă. Radio. Și muzică
de dans.
Un om, în crâșmă,
lângă radio și lângă
muzica de dans.
Și mâinile acelui om,
ce bat în masă
ritmul dansului
și fața omului, încremenită,
o față albă de ghilotinat.
Mâinile
despărțite
de ceea ce gândește omul.
Și fața-i albă de ghilotinat.