Nechează caii.
În vecinătatea trenurilor,
a clădirilor înalte, a podurilor dantelate –
ca o stranie ironie
nechează caii.
Țipă răgușit locomotivele,
zboară avioanele argintii,
unde lângă nori tot le va ajunge
nechezatul cailor.
Mă culc și-mi atârn
rufăria de nylon, scânteietoare,
dar din relonul și rolanul meu
nechează caii.
Văd arcul masiv al mongolilor
și vechiul plug și tăcuta luncă a lui Bejin.
Din adânc, de la începutul începuturilor,
nechează caii.
Un dor de ducă aș vrea să mă cuprindă
la nechezatul calului tânăr.
Asemenea cerului în râu, se răsfrânge în mine ecoul:
nechează caii.
Secolul 20,
ești, totuși, mai înțelept..
Privește, rezolvă, dar nu speria caii.
Fie ca, sub mantaua ta de postav,
tot mai îndărătnici
să necheze caii.
Veseli,
până la burtă în negară,
pe câmpii, pretutindeni unde sunt drumuri și vântul adie,
pe șleaul timpului, ca pe-o icoană –
să necheze caii.
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastul dintre natură (reprezentată de cai) și modernitate (trenuri, avioane). Nechezatul cailor persistă din trecut până în prezent, sugerând o legătură profundă cu originea și un dor de simplitate într-o lume din ce în ce mai complexă.