căutare spirituală – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Fiul Luminii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Îşi rătăcise drumul şi-acum nu mai ştia
Nici unde-i este casa, părinţii, cine-i el,
De ce-i atât de singur şi cine e acel
De vină pentru toate şi unde l-ar afla.
Iar Timpul ce-l uitase prin anii de lumină
Parcurşi la întâmplare prin marele neant,
Privea, arar, intrusul, c-un zâmbet arogant,
Şi-i răspundea la toate c-o linişte deplină.
Plutea prin nemurire, prin lumea dintre stele,
Şi învăţa atâtea cât nimeni n-a cuprins,
Dar ce conta că-i liber, că e de neatins,
Pe-un taler ce-i deasupra singurătăţii grele?.
A căutat milenii răspunsul la-ntrebare
Şi a găsit fragmente, le-a cântărit, le-a şters,
S-a întrebat pe sine, în propriu-i univers,
Şi-a întrebat Lumina ca ultimă-ncercare.
A înţeles că este, din vremuri vechi, un zeu,
Lumină din Lumină, o parte din Cuvânt
Pierdută-atâta vreme din rostu-i pe Pământ..
Şi-a coborât îndată, ascuns în curcubeu.

Daniel Vişan-Dimitriu - Calea Cavalerului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Am fost, preasfinte, într-o cruciadă
în ţări păgâne – cum le ziceţi voi –
şi multe trupuri am făcut să cadă
în anii tineri, daţi pe un război.
V-am ascultat dorinţele „creştine”
şi vorbele cu care ne-aţi minţit,
dar ştiu acum şi nu mă pot abţine
să nu vă spun, de răni acoperit,
că voi aţi fost şacalii, profitorii,
voi, ce aveţi un singur ideal:
puterea! – iar cuvintele notorii
sunt doar un fals discurs teologal.
Ce spuneţi, voi nu credeţi, dar prostimea
v-ascultă, boi „cucernici” fără duh!
căci le e greu să vadă-n voi micimea
când le-arătaţi nimicul din văzduh.
Acei „păgâni” aveau, şi ei, un suflet,
erau ca noi, aveau un dumnezeu,
dar, ce ştiţi voi ce-nseamnă un răsuflet,
de nu e de creştin sau de evreu.
Am fost, preasfinte, într-o cruciadă
căci voi m-aţi îndreptat spre un păcat
pe care vi-l dau vouă ca dovadă
că tot ce-aţi vrut să fac, am blestemat.
Eu mi-am ales o cale de lumină
şi port în suflet al iubirii crez.
Ce spuneţi voi, e strâmb şi nu alină
durerile din lume. Eu cutez.

Ion Pillat - Vânătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ogarii Tăi, o Doamne, îmi dau de urmă,
I-aud chefuind neînduplecat prin zări.
Zadarnic fug în mine și-n uitări
Adânc mă-ascund de apriga lor turmă.
Bătaia lor cumplită nu se curmă,
Îngenunchează – ciuta-n tremurări –
Tu, inimă – ncolțită de-ntrebări
La ape vii când colții buni te scurmă.
Pe apele curate îți apleacă
Și setea pătimașe și fiorul
Iubirii care-n veci de veci nu seacă.
Ogarii Tăi, o Doamne, mi-au rupt lutul –
Acuma poți, Părinte, să-mi fii scutul
Și, pradă, îmi prind singur Vânătorul.

Saint-John Perse - Cartea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraș, îți stârnea în piept nașterea obscură a graiului:
«.. Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se rotește – cum să păzesc, Doamne, căile tale?
.. Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, m-ai hrănit cu sarea singurătății tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale și al marilor tale zbucniri de glas? »
– Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, față-n față cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, așteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodată, ca un taifun, despărțind norii-n fața așteptării ochilor tăi.
1904

Simion Felix Martian - Zacheu Și Ziua Cercetării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Prin colb încins de soarele torid,
În care umbra se topea fierbinte,
Trecea Isus, prin Ierihon, candid,
Dar îmbulzit de un popor avid,
Căci faima I-o luase înainte.
Veniseră de dincolo de zări
Zvonuri în zbor, de adevăruri pline,
Şi toţi se zvârcoleau în întrebări
Căci auziseră de vindecări
Făcute de Isus, cu mâini divine.
Chiar Bartimeu, concetăţeanul lor,
Ce-avea ochii închişi de storuri grele
L-a întâlnit pe-acest Vindecător
Şi soarele-a ieşit strălucitor
Peste-ale negurii negre perdele.
Cum să nu ieşi? Cum să nu vrei să-L vezi?
Cum să nu-L simţi când e atât de-aproape,
Uitând de arşiţa unei amiezi?
Cum ai putea să nu acţionezi
Lăsând astfel ocazia să-ţi scape?.
Şi întrebările curgeau mereu
Spărgând la uşa inimii zăvorul,
Iar dornicul de a vedea, Zacheu,
Află soluţia instantaneu
Când şi-a găsit în dud observatorul.
El a dorit să vadă şi-a văzut,
Dar şi prezenţa lui a fost văzută;
Acel prim pas făcut spre Absolut
A fost în viaţa lui un început
Iar ziua cercetării cunoscută.
Oferta e mai generoasă-acum
Şi din derută se pot naşte gafe;
Convoaie de vedete trec pe drum
Purtând în van al gloriei parfum,
Dar nu pot da decât.. autografe.
Isus mai trece de la nord la sud
Şi de la est la vest spre geana zării,
Iar când pe cale paşii Lui se-aud,
Tu ieşi la drum şi urcă-te în dud
Că pentru tine-i ziua cercetării.

Stefan Augustin Doinaş - Orologiul de Gheață

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

La cumpăna nopții, eu sui într-un turn.
Păianjeni, cucuvai înțelepte
se-ntrec să-mi oprească urcușul nocturn
de strajă pe strâmtele trepte.
Dar nu e nici buha cu strigătul ei,
nici iasca cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spada jucându-mi pe creștet pieziș,
nici limba-ntre granițe oarbe
să stea împotriva acestui suis
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.
Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumești simulacre,
ma-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din văpăile sacre.
Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
și cui – amutitul elogiu?
În turn, înghețat, albăstrui, cristalin,
mă-așteaptă un divin orgoliu.
Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici și la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.
Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înălțuri,
și nașterea florii superbe din ghimp,
și goana dorinței în salturi.
De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafara.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelișuri
e una: nimic nu se naște, nimic
nu moare în lut și-n frunzișuri.
Vai mie, credeam că fărâma e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licărul șters
de-o iarnă ce nu se mai cerne.
Ca roiuri de ornice prinse-n îngheț
ce-mi mângâie ochii și părul,
descopăr în lucruri tiparul măreț,
modelul dintâi, Adevărul.
Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.
Aceasta e fața trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.
O, veșnic aș vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
ființa nu scade ca umbrele, nici
prezența nu trece-n mișcare.
Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
șederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topește zăpada sub mine.
O limbă pornește să miște, și bat
cleios adormitele ore,
și prind să răsară-ntr-un spațiu curbat
de spaime străvechi aurore;
priveliști limpezi se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un țipăt prelung, omenesc
și marea începe să sune.
O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate – salvate – sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere..
De-aceea mă-ntorc întristat și cobor.
Păianjeni, cucuvai înțelepte
mă cheamă-ndărat, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.
Dar eu încă șovăi: mă tem să mă scald
în ore ce iarăși mă-nhată.
Eu plâng, și mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheață.

Moulavi - Arată-ți Fața

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Arată-ți fața!
Pământul cu flori îl vreau și grădina de trandafiri.
Deschide-ți buzele!
Să savurez vreau zahăr din abundență.
O, tu, soare de frumusețe, o clipă ieși din nor,
căci fața Ta o vreau, radioasă.
Prin iubirea de Tine,
am ascultat toba chemând șoimul
și m-am întors,
căci jinduiesc să fiu la mâna stăpânului.
Cu cochetărie ai spus: „Du-te și nu mă mai chinui!”
Este chiar cuvântul pe care-l doresc de la Tine.
Pâinea, apa pe care-o dă cerul sunt
la fel de nesigure ca un torent.
Precum un rechin aspir să înot în Marea Oman;
și, după modelul lui Iacob, fără-ncetare strig: „Vai!”,
pentru că mă tentează dorința
de-a-l revedea pe-acest Iosif atât de frumos.
Un oraș fără Tine, desigur, e o-nchisoare;
așa dorit-am să rătăcesc printre deșerturi și munți.
De-acești însoțitori indolenți s-a plictisit inima mea;
și visez la Ali, leul lui Dumnezeu, la Rostam,
eroul, fiul lui Zāl,
căci mi-e dezgustat sufletul de acest nedrept Faraon:
ceea ce vrem e lumina scăldând fața lui Moise.
În noaptea asta,
umbla prin oraș un bătrân cu o lampă în mână
și spunea:
„Caut un om; de-ajuns cu demonii și proștii.”
„E de negăsit, i se spunea, căci noi l-am căutat mult timp!”
„E chiar negăsibilul ceea ce vreau”, răspunse el.

Moulavi - Cine-i Oare Ființa Asta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cine-i oare ființa asta, o, Dumnezeul meu!
La banchetul mut, ispitindu-ne încet, încet?
Tu ne atragi spre tine, luându-ne la rost sufletul,
îndepărtându-ne de grupul de refractari,
îndemnându-ne spre cel al exaltaților,
captivându-ne auzul și tulburându-ne spiritul.
Inițiatului setea i-o potolești și-l liniștești pe cel rătăcit;
unda vitală e hrana celui ce se omoară din iubirea de tine;
fără-ncetare-l faci să guste-această undă pe mistuitul de sete.
Prin inspirația sa desface nodurile inimii noastre uniunea cu tine;
fără-ncetare, scutură cu răsuflarea ta ramura speranței noastre!
Într-o existență ca a ta, ție fără moarte frumusețea;
cei care-o caută, pătimașii, liniștea și-o găsesc grație ei.
Călătorii au drept țintă vederea celor nemișcați;
cei ce vorbesc vor să-i audă pe cei muți.
Depășind aparențele, vei ajunge la Spiritul pur;
și cerurile-ai să le-ntreci, când te vei lipsi de femei,
la fel de frumoase ca luna.

Mihai Eminescu - Când Însuși Glasul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când însuși glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopții blând însenina-vei
Cu ochii mari și purtători de pace?
Resari din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind.. ca-n vis, așa vii!
Cobori încet.. aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-atinge pe pleoape
Să simt fiorii strângerii în brațe,
Pe veci perduto, vecinic adorato!

Michelangelo - 162

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Acum pe stângul sprijinit, acum pe dreptul,
îmi caut drumul mântuirii, austerul…
Iar între viciu și virtute,
nedumerită, inima îmi răscolește pieptul,
asemeni celui ce nu vede cerul
și-a rătăcit cărările știute….
Ofer această foaie de hârtie
cernelii voastre pioase și divine,
ca adevărul, din amor trezindu-mă, să-l scrie
iar sufletul, eliberat de sine,
această rămășiță de trup greșelii să n-o-nchine
și nu atât de orb să-și ducă viața…
Înaltă Doamnă, azi vă cer povața,
spre-a ști de bolta caută primiții
că-i fie păcătoșii ori desăvârșiții.
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin