cafenea – Versuri.pro

Stefan Baciu - Café de la Paix

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Café de la Paix.
Păianjeni grași atârnă de perete
și-s halbele de praf și lacrimi pline,
mari lipitori se cațără pe ghete,
liliecii chițăie în violine.
Schelete șed pe scaune și fotolii
și Stan Palanka scuipă spriț cu sânge,
pe mese-ntinse sunt lințolii,
un piccol lângă casă plânge.
Gâzgani adorm în baterii
și în cafele muște mor cu mia,
guri fără dinți îndrugă poezii,
pe Calea Gazii-aprind făclia.
Apoi pornește cafeneaua toată
în ritm lent spre cimitir pe deal,
prin ploi, prin ger, prin noapte și prin zloată
și Moartea-nchide ușa: „Tal!”.

II.
Un pahar cu lapte s-a prefăcut
în foaia de hârtie
pe care îngerul Malagambist
îmi dictează poemul acesta
din trecut
într-o cafenea
care nu mai există
decât în amintirea mea;
toți clienții au plecat
la pensie, în spitale, la cimitir, la Canal,
numai mesele șușotesc,
numai scaunele mișcă
urechile de pluș
ca niște câini de vânătoare obosiți
„Chelner, chelner”, am început să strig
și dintr-o dată a venit
pe-o tavă purtată de alizee
cafea cu șoapte.

Marina Voica - Și Afară Plouă, Plouă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Într-un colț de cafenea
Lângă geam, la masa mea
S-a oprit și m-a privit
Doar cu ochii mi-a zâmbit
Și mi-a spus, c-ar vrea să bea
Doar o ceașcă de cafea
Și nu știu cum s-a-ntâmplat
Lângă mine s-a așezat.
Era zvelt, înalt, frumos
Ochii verzi, dar ce folos
După mână, ce păcat
Am văzut că-i însurat
Timpul repede trecea,
Printre vorbe și cafea,
Și deloc n-am observat,
Că demult s-a-ntunecat.

2XREFREN:
Și afară plouă, plouă
Și-i trecut de ora nouă
Noi vorbim cu mare artă
Despre una, despre alta
Și nu știu de ce anume,
Nu vă pot spune pe nume,
Însă în privirea noastră,
Nu e loc de dumneavoastră.

În micuța cafenea
Lângă geam la masa mea
Cu o ceașcă între noi
Am rămas numai noi doi
Tot vorbea de vraja mea
Mai puțin de viața sa
Și deloc n-am observat
Că demult s-a-ntunecat.

REFREN2 :
Și afară plouă, plouă
Și-i trecut de ora nouă
Noi vorbim cu mare artă
Despre una, despre alta
Și nu știu de ce anume,
Nu vă pot spune pe nume,
Însă în privirea noastră,
Nu e loc de dumneavoastră
Și afară plouă, plouă
Și nu știu de ce anume,
Nu vă pot spune pe nume,
Însă în privirea noastră,
Nu e loc de dumneavoastră
Și afară plouă, plouă

C. O. D - Cafeneaua Viselor Pierdute

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Într-un oraș uitat de lume, de critici nevăzut,
A luat naștere legenda scriitorului necunoscut.
Nimeni nu știa cine este, unde locuiește,
Lăsam cutiile de scrisori seara câte o poveste.
Unii nu înțelegeau nimic, alții foarte vag,
Am înțeles că voia să treacă al vieții prag,
Să descrie în amănunt ce este în depărtare,
Curios din fire, vedea moartea ca pe o reanimare.
Din pură întâmplare, a pornit pe căi astrale,
Suferind o mutație venită din contemplare.
„Oare e posibil? De ce e atât de curios?”
Mă întrebam… De atunci nu s-a mai întors.
Gazetarii i-au pus învățăturile în loc comun,
Cu titlul „Pierdut în amănunt, încerc să mă adun”.
N-a trecut mult până a apărut o nouă scrisoare,
Care spunea de renaștere și întâmplări interioare.
Subiectul părea unul fals, cules din imaginație,
Mulți îl criticau din lipsă de informație.
Lui nu-i păsa, adevărul îl părea umbrit de realitate,
Și în timp a devenit un simplu mit.
Provoca agitație între filosofi contemporani,
Contrazicea teoriile lor gândite în zeci de ani.
Dovadă că orice profesor a devenit narator,
În citate din carte ce nici azi n-are autor.
Citez: „Asasinarea prin impulsuri sentimentale
Trebuie numită crimă, ființele nu sunt egale”.
Inteligența dobândită din risipă calendaristică
Vorbește prin cuvinte, nu prin gestică.
Prăpastia universului prin care o numiți casă
Va șterge orice urmă lăsată de rasa voastră.
Cine a dat definiția omului, acum este un zeu
Ce a înțeles că „nimic” înseamnă „totul” mai mereu.
Un fragment cu patimi, ultimul scris al lui
Ce a răsturnat balanța gândului și al subconștientului.
În iarna anului ’40 s-a zvonit
O știre legată de mărturia ființei cu chip cioplit.
Un bilet a fost găsit într-o casă abandonată,
Semnat de cel căutat, deși nu s-a pierdut niciodată.
Totul a fost ținut ascuns, oare din ce interes?
Nimic nu avea sens, însă mesajul l-am înțeles.
Era vorba de o adresă fictivă, parcă inventată,
Unde moartea pentru oricine, devenea consoartă.
Am plecat grăbit, neținând cont de sentințe,
Nerăbdător și plictisit de multe consecințe.
Mii de urme în zăpadă, lăsați pași grăbiți,
Pe-o potecă îmbrățișată de arbori ciopliți.
Zăresc cu greu o ușă, din spatele ei se aude:
„Eu sunt. Bun venit în cafeneaua viselor pierdute”.

Tita Barbulescu - Într-o Cafenea