Stefan Baciu – Café de la Paix

Café de la Paix.
Păianjeni grași atârnă de perete
și-s halbele de praf și lacrimi pline,
mari lipitori se cațără pe ghete,
liliecii chițăie în violine.
Schelete șed pe scaune și fotolii
și Stan Palanka scuipă spriț cu sânge,
pe mese-ntinse sunt lințolii,
un piccol lângă casă plânge.
Gâzgani adorm în baterii
și în cafele muște mor cu mia,
guri fără dinți îndrugă poezii,
pe Calea Gazii-aprind făclia.
Apoi pornește cafeneaua toată
în ritm lent spre cimitir pe deal,
prin ploi, prin ger, prin noapte și prin zloată
și Moartea-nchide ușa: „Tal!”.

II.
Un pahar cu lapte s-a prefăcut
în foaia de hârtie
pe care îngerul Malagambist
îmi dictează poemul acesta
din trecut
într-o cafenea
care nu mai există
decât în amintirea mea;
toți clienții au plecat
la pensie, în spitale, la cimitir, la Canal,
numai mesele șușotesc,
numai scaunele mișcă
urechile de pluș
ca niște câini de vânătoare obosiți
„Chelner, chelner”, am început să strig
și dintr-o dată a venit
pe-o tavă purtată de alizee
cafea cu șoapte.