Venea în sat, ca omul,
venea și nu venea:
la Nistru, pe cărare,
la Stânca se ducea;
și negru ca o umbră
de demon, de tăun,
se arunca în ape
și înota nebun.

Curgea agale răul,
din străbunei curgea;
și-n vremea cea de vreme
el, Grue, se-ntorcea.
Dar când ieșea din vreme,
din noapte și din val,
nici capra și nici iezii
nu mai erau pe mal.

Suia atunci pe stâncă
și răgușea strigând;
în piatră cu piciorul
bătea, și în pământ;
își aprindea țigară
(avea tutun, amnar)
și se-ntorcea-n pădure
să fie pădurar.

În zi de sărbătoare
(să vezi și să nu crezi)
vindea Nichifor Duda
o capră cu trei iezi.
Și cel cu punga-n mână,
cel care-o cumpăra,
tot Grue pădurarul
de la cordon era.

În patruzeci și unu
(cu alți flăcăi din sat)
și Grue pădurarul
a fost mobilizat.
Era o zi de vară
cu soarele-n nămiezi,
și-l petrecea pe Grue
o capră cu trei iezi.

Din marea bătălie,
din Marele Război
s-au reîntors la vatră
o mână de eroi.
Iar altă mână.
(Doamne, de ce nu i-ai păzit?)
pământ străin și rece
cu sânge au sfințit.

S-a stins în luptă Grue
și astfel s-a distins.
Cu el Nichifor Duda
așijderea s-a stins.
A curs potop de apă
de-atunci, de la război.
Dar satu-i pomenește
de bine pe-amândoi.

Cu zi de sărbătoare
(să vezi și să nu crezi!),
Nichifor tot mai vede
o capră cu trei iezi;
Și Grue scoate banul
și-l dă din buzunar;
și Grue tot rămâne
la Duda pădurar.