Foaie verde, flori mărunte,
Trecui dealul sus la munte,
Trecui dealu-ncetinel
Sus la munte la Muscel
Unde-i neica ciobănel
Și mi-e tare dor de el,
Du-te, dor, și ocolește
Și pe neica mi-l găsește.
Mult mi-e dor și mult mi-e sete
Să văd frunza-n codrul verde,
S-aud codrul vâjâind,
Neica din caval cântând,
S-aud glas de păsărele,
Să mă-ngân și eu cu ele,
S-aud cucul și mierla,
Să mă-ntâlnesc cu neica.
– Fă-mă, neică, ciobăniță
Să stau cu tine, neicuță,
Cât este vara de mare
Să port grija la mioare,
Să le mân înspre izvor
Când e soarele-arzător,
Plaiuri mândre, neumblate
Să le colindăm pe toate
Și-n pădurea cea de fag
Să-mi cânți din caval cu drag.
Mai cobori, neică, la vale
La umbră de cetioare,
C-am venit să-ți spun, Gheorghiță,
Că mi-ești drag, măi neiculiță!
– Mândruțo din Argeșel
Cu mijlocul subțirel,
Ai venit fără de veste,
Dar neicuța te iubește,
Și de-oi vrea tu, mândruliță,
Te-oi face o ciobăniță,
Să trăim cu dor și drag
Prin păduri de brad și fag.
Sensul versurilor
O tânără își exprimă dorul față de ciobanul iubit și își dorește să trăiască alături de el la munte. Cântecul descrie frumusețea naturii și viața pastorală, evidențiind dragostea și dorința de a fi împreună.