În mansarda unei case verzi eu locuiam
Într-o cameră micuță, veselă, cu flori la geam
Pe-o alee-ngustă și pustie, fără glas
Aruncată la-ntâmplare într-o margine de-oraș
Scriam din când în când povești pentru copii
Compuneam un cântecel și-l cântam la jucării
O pisică mică, gri torcea într-un dulap
Doar atât îmi amintesc, restu-i vag și estompat.
Și-am plecat undeva departe
Am zburat înspre zări într-o noapte
Am lăsat tot ce-aveam în spate
Într-o primăvară, poate.
Acum stau la demisol la o margine de-oraș
Pe-o alee-ngustă și pustie fără glas
E o zonă liniștită și vecinii sunt tăcuți
Pe un raft am flori uscate și câțiva bănuți
Sunt șomer dar nu am nici măcar o datorie
Nu mănânc mai nimic și nici nu plătesc chirie
Aud noaptea sus încet un greieraș cântând
Din odaia mea micuță la doi metri sub pământ.
Sensul versurilor
Piesa descrie o rememorare melancolică a unei vieți simple, dar pline de farmec, în contrast cu prezentul mai sumbru și izolat. Vorbește despre trecerea timpului și pierderea inocenței, sugerând o acceptare stoică a condiției actuale.