Norii sunt pictați într-un negru patetic
Ploile astea sfioase plâng pentru noi doi
Speranța mi s-a micșorat, timpul trece
Despărțirea este maestra, iar noi, iubiții, sclavii ei.
Mâinile tale sunt pale în palmele mele
Erai o pasăre timidă, rănită
Care, din cauza unei iubiri sfârșite, și-a luat zborul.
Aș vrea să-ți pot spune „Drum bun”
Dar am un nod în gât, cuvintele-mi sunt pierdute
Nu voi mai iubi pe nimeni niciodată
Pentru că inima mi-e pierdută.
Îngerii vor coborî din cerul alb
Rugăciunile lor, dorințele lor; toate te vor proteja
Însă eu, voi fi străpuns zilnic de dorul tău
În ținuturile îndepărtate ale acestei iubiri.
De acum încolo suntem o poveste incompletă
Mergem pe drumuri diferite
Așa e viața..
Ca un vânt vagabond, te-ai dus spre locuri îndepărtate
Ani de zile voi trăi cu o trandafir uscat în suflet
Dacă asta înseamnă viața!
Vom dormi în nopți separate
Ne vom trezi în dimineți separate de acum încolo
Gândindu-ne că dragostea e de vină
Ne vom consola în zadar cu diferite trupuri
Și vom fi răniți în taină.
Ține minte că
Eu voi păstra cel mai bun loc pentru amintirea ta
În grădina dată peste cap a inimii mele
Cu picături de melancolie în părul meu
Cu un soare pălitor în ochii mei
Te voi aștepta mereu aici, în orașul ăsta
Poate într-o zi te vei întoarce
Ai grijă de tine, iubito!
Ai grijă de tine, cea mai iubită ființă a mea
Sensul versurilor
Cântecul exprimă durerea profundă resimțită în urma unei despărțiri. Naratorul promite să păstreze amintirea persoanei iubite, chiar dacă asta înseamnă să trăiască cu melancolie și dor, așteptând o eventuală reîntoarcere.