Sylvia Plath – Tăticule

Nu izbândești, n-o mai scoți la capăt.
De-acum, gheată neagră,
În care-am trăit ca o labă.
Treizeci de ani, săracă și albă,
De-abia îndrăznind să-mi trag sufletul.
Tăticule, a trebuit să te omor.
Ai murit și n-am avut vreme –
Greu ca o lespede, pungă plină cu Dumnezeu,
Statuie hidoasă cu un singur deget mare la picior,
Mare cât o focă la San Francisco
Și cu capul în Atlanticul nestatornic,
Acolo unde-și varsă verdele de fasole peste albastru,
În ape, în largul frumosului Nauset.
Mă rugam seara să te am înapoi.
Ach, du.
Pe limba nemțească, în orașul leșesc,
Răzuit, strivit de tăvălugul
Războaielor războaielor războaielor.
Însă numele orașului e-atât de obișnuit.
Prietenul meu din Polonia
Zice că sunt vreo duzină.
Așa că n-am știut niciodată să spun unde
Ți-ai plantat tu piciorul, rădăcinile,
Niciodată n-am putut să stau de vorbă cu tine.
Mi se înțepenea limba-ntre fălci,
Mi se înțepenea într-un laț de sârmă ghimpată.
Ich, ich, ich, ich,
De-abia mai puteam să vorbesc.
Credeam că orice german e ca tine
Și limba asta a lor obscenă,
Un motor, o mașinărie,
Trăgându-mă pufăind după ea ca pe un evreu,
O evreică la Dachau, Auschwitz, Belsen.
Am început și eu să vorbesc ca evreii.
Mă gândesc că oi fi și eu poate o ovreică.
Zăpezile din Tirol, berea limpede din Viena
Nu sunt foarte pure sau adevărate.
Cu bunica mea țiganca și norocul ăsta al meu strâmb
Și cărțile mele de tarot, cărțile de tarot.
S-ar putea să fiu ovreică.
Întotdeauna mi-a fost frică de tine,
Cu Luftwaffeul tău, cu scălămbăielile tale,
Și mustăcioara ta cochetă
Și ochiul tău arian, albastru luminos.
Om cu platoșă, om panzer, o, tu.
Nu ești Dumnezeu, ci doar o zvastică.
Atât de neagră nu se poate strecura cerul prin ea.
Orice femeie adoră un fascist,
Cizma pe fața ei, bruta,
Brutala inimă a unei brute ca tine.
Ai ieșit la tablă, tăticule,
În fotografia pe care o am de la tine,
Despicătura-n bărbie, nu la picior.
Dar nu mai puțin drăcesc, cu nimic mai prejos
Decât omul negru care
Mi-a mușcat inima roșie și mi-a frânt-o în două.
Aveam zece ani când te-au îngropat.
La douăzeci, am încercat să mor.
Să mă întorc îndărăt îndărăt îndărăt la tine.
Mă gândeam că măcar oasele tot mai sunt bune.
Dar m-au tras afară din sac,
Și m-au lipit la loc cu clei.
Și de-atunci am știut ce-am să fac.
Mi-am făcut un model din tine,
Un om negru cu o față de Meinkampf
Și care iubește tortura și fiarele de Cazne.
Și-am spus da, o, da.
Așa că acuma, tăticule, eu am terminat.
Telefonul ăsta negru e smuls de la rădăcină.
Glasurile nu se mai strecoară prin el ca viermii.
Dacă-am omorât un om, atunci am omorât doi –
Vampirul care spunea că ești tu
Și mi-a supt sângele un an de zile,
Șapte ani dacă vrei să știi.
Tăticule, poți să te întinzi de acum liniștit.
E un țăruș în inima ta grasă și neagră.
Și sătenii de-aici, nu le-au plăcut niciodată de tine,
Dansează acuma și te calcă în picioare, te pisează bine,
Ei au știut toată vremea că tu ai fost.
Tăticule, tăticule, porcule, eu am terminat acuma cu tine.