Nu știu când a început, nu știu cum a început, amintirile îmi zboară în mintea ce acum e demult pierdută. N-am crezut și e târziu să pot cere cuiva ceva, e târziu să încerc să fac ceva, e târziu în noapte și noaptea e zi, căci ochii mei sunt închiși doar pentru a privi acele amintiri, pentru a desluși ceva… dar oare ce? Amintirile hoinăresc zi și noapte în mintea mea și sufletului meu nu-i dau pace, pribegesc într-un pustiu necunoscut.
Credința-mi e-ncercată și totul e abis, și luna-i cufundată într-un neant de nedescris,
căci ce e azi, mâine va fi o altă amintire, un alt ecou, un alt vis.
Și totuși cine e acela ce poate a-mi răspunde?
E oare viața, o luptă-n asta lume?
În asta viață, n-aste vremuri ducem o luptă, o luptă cu noi, o luptă…
E frumos să iubești, e frumos să te dăruiești, e frumos până pierzi ancora sufletului, până toate punctele cardinale nu mai stau locului și te-ai pierdut în acel ocean vast al dăruirii. Dar ca orice ocean ce-ți arată toate frumusețile lumii îți poate arăta și furtuna, și acea furtună de te va scufunda în marea de amărăciune, unde zece mâini de-ai avea, de niciun țărm nu le poți ancora.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie profundă și dezorientare, cauzată de amintiri persistente și o luptă interioară. Vorbește despre pierderea de sine în dăruire și confruntarea cu greutățile vieții.