Poezia mea se termină atunci când e lipsit de vânt Pământul,
Când gândul e cufundat în abis și pe foaie e gol rândul,
Când zece îngeri victorioși spre Ceruri or să plece,
Flămând de lumină cad, mestecând întuneric rece,
Timpul trece, și nu-mi schimbă decât înfățișarea,
Îmi ia suflarea, dar totuși eu nu văd schimbarea.
Am reușit să schimb marea și oceanul, l-am prefăcut în baltă,
Am scris pe minți de piatră ca un ciocan și-o daltă.
Dacă aici e lupta între bine și rău, eu sunt lupta lor,
Un luptător gata să pună capăt nopților,
Dând putere zilelor și muzicalitate,
Tu zi, calitate,
Conștient de acea stabilitate, nefiind nevoie de agilitate,
Poezia e limba în care vorbesc cu ce mă înconjoară,
Un pian și o vioară îmi dau ajutor atunci când restul mă doboară.
Viața mea e o simfonie, poate cea mai neînțeleasă,
Dar dacă suferințele sunt copaci atunci eu sunt într-o pădure deasă.
Binele mereu învinge, niciodată n-o să cad în păcat,
Mereu o să caut calea cea dreaptă ca un avocat,
Când lupta e gata, sabia-n teacă și scutul sfărâmat,
Abea atunci pot spune că poezia mea s-a terminat!
Sensul versurilor
Piesa descrie lupta interioară a unui poet cu propriile limite și suferințe. Poezia devine un instrument de exprimare și supraviețuire, iar finalul ei marchează un moment de eliberare și acceptare.